D-ale Farmecului

In timp ce scriu Farmec… iau o gura de aer si ma trantesc in amintiri adanci, pana in copilaria mea verde de tot. Cand ma cocotam toata ziua in copaci. De fapt, pe gardul din spatele casei, unde mama atarna rufele cateodata, pe niste fire metalice nedete, transversale, ca sa le prinda gerul si sa miroasa frumos…  Acolo mai erau si niste meri nealtoiti, ale caror frunze ma inspirau grozav…

Atunci cand firele erau libere, vara mai ales, ma pendulam de la una la alta, pe sipcile de lemn lat ale gardului, sustinandu-ma de crengile merilor, asa cum vazusem eu la circ. Maimuta cum eram si total irezistibila pentru cei din familia mea, reproduceam toate giumbuslucurile posibile si ramase pe retina, cantandu-le in gura mare poeziile si povestioarele mele preferate…

Pana intr-o zi, cand mama a hotarat sa ma dea la balet. Ca prea eram zvapaiata si de o elasticitate iesita din comunitatea copiilor de-afara, cu care obisnuiam sa ma joc. Ea mi-a decis cariera, impreuna cu sora mea mai mare si nasa mea din Cluj, care ne vizita des  in vremea aceea… inainte sa se stabileasca printre francezi…Tata nu s-a putut opune atator frumuseti convingatoare. Asa ca m-am trezit pe la noua ani, la scoala coregrafica din Cluj…

De cate ori ne vizita nasa mea de incredere, al carei nume il port cu drag, eram scufundata pana la coate in geanta ei verde, de lac, cu ape negre. In aburul ei ametitor, scoteam din ea, iubirile mele cele dintai: sticluta cu parfum, infasurata-n batista dantelata, rujurile, fardurile de pleoape, crema de maini, pe care nasa o purta mereu asupra-i… Dar ce nu gaseam in ea? De la cheile cu zorzoane, pana la arahidele trase-n ciocolata, pe care le rontaiam pana cadeam lata la pat, de-atata pofta …

Imi reveneam si-o luam de la capat cu scotoceala –Las-o, Victorito, sa se joace, ca nu-mi strica nimic! – raspundea ea mamei contrariate de curiozitatea mea. Apoi mangaindu-mi parul, plina de prospetime: – Poftim, draga mea, de inspecteaza si ia ce vrei tu de-aici!… Atunci era lumea mea. Nu mai ramanea nimic din tubul de crema, cu care ma manjeam din cap pana-n picioare, spre hidratare. Iar pe la ochi, ma scaldam ca o zeita tropicala, in toaate prafurile sclipitoare, spre oful bland al mamei…

Mereu m-au fascinat cosmeticalele, cu toate bunurile aferente, gospodaresti si de infrumusetare. De voie atunci, de nevoie acum… Am fost in al noualea cer cand am vizitat,pe vremea gimnaziului, fabrica de produse romanesti Farmec.Mi-erau dragi, pe multe le stiam de la nasa, si nu numai… Marca prietenoasa isi lasa amprenta magica si printre clujencele din sfera mea artistica. In special profesoara de pian, inalta, blonda, intrand mereu la ore cu partiturile si  Napoca sub brat…Si mai era laptele Doina, cu care obisnuiam sa ne demachiem dupa micile noastre interventii dansante, de pe la Opere sau din spectacolele scolii….

Acum, noua gama Farmec ma demachiaza la fel de bine sau poate mai natural, cu apa micelara si servetele umede .Nu stiu daca orhideea sau bambusul cresc pe la noi, prin batatura. Dar stiu ca produsele rezultate sunt in continuare romanesti, fabricate-n Clujul copilariei si adolescentei mele.

Si mai stiu ca exista la acestea, un raport corect calitate-pret. Cand te trezesti dimineata cu ochii borcanati, de la uzul unor servetele demachiante agresiv-razbunatoare, esti mai atenta la ceea ce scrie pe eticheta. Cauti mai degraba, sa folosesti o marca de incredere, pe care unele, prietene consumatoare, au folosit-o deja si ti-o recomanda si tie. Iar Farmec chiar ca-mi este o marca cunoscuta, de traditie… Mai imi ramane doar sa fiu frumoasa pe dinauntru…

Text pentru concursul SuperBlog 2017