La Bran

Intr-o duminica nu prea insorita de iulie, pasii ne-au purtat in excursie catre Bran. Ne-am gandit initial sa vizitam castelul – pentru a nu stiu cata oara – insa sirul lung de vizitatori ce bateau distantat la poarta lui, ne-a schimbat traiectoria spre Muzeul Etnografic din a sa vecinatate.

Lasand in urma sunetele melodioase venite de la tarabele cu suveniruri – de genul Alunelul, Alunelul, hai la joc!..- am intrat in satucul de munte cu case vechi aduse de prin imprejurimi – Simon, Sohodol, Poarta – șuri sau adăposturi pentru animale, vâltoare sau bazin construit sub cadere de apa, pentru tesaturi, piua hidraulica, gater pentru lemne, atelier de dărăcit lână… – Puteti intra sa vedeti, sunt toate unicate arhitecturale foarte bine conservate… – Asta, cu barnele incrustate, a fost casa unui preot de pe la 1800…

Ghidul, o femeie numai trup si suflet, ne arata tot, povestind si despre litigiul in care este implicat muzeul, cu proprietarii terenului. – Sunt valori etnografice zonale care arata istoria locului si ar fi bine sa ramana aici, pentru prezentare, de ce in alta parte? – nu s-ar mai potrivi, s-ar pierde…

Poate ca s-ar pierde, cum ne-am putea pierde si noi ca indivizi si entitati umane, in multime, in globalizare, in tehnologie. E sanatos sa ne pastram radacinile, sa ne asimilam istoria si cultura, sa le sustinem prin toate mijloacele existente. Unul este cartea de muzeu, in care vizitatorii isi pot scrie impresiile si in care am semnat si noi, cu inima putin stransa, dar doldora de speranta… 🙂

– Da, domn’e, uite cum se traia acu’ doua sute de ani, si lumea era mai fericita! (?)… – WTF r u talking about, u crazy? râdea un cap vorbitor, cu un al treilea ochi detector de obstacole pe strada, atunci cand nu se ridica din telefon… N-as spune ca oamenii erau mai fericiti pe timpurile acelea. Aveau cu siguranta alte greutati, razboaie, lipsuri sau boli. As crede insa ca traiau mai aproape de natura lor interioara si de cea iconjuratoare. Spatiul, munca, masurile sociale obligau la alte viziuni de viata si de bun simt…

–Ei, hai, ca dintotdeauna au existat civilizatii, cu bune si rele, care s-au nascut, au crescut, si fiecare, dupa apogeul ei, s-a stins. Dupa care a venit o alta, si tot asa… Cu aroma imbietoare de kürtőskalács in nari si rupand deja dintr-unul, de-afara, ma rodea nedumerirea: – Noi suntem la inceputul unei civilizatii sau la sfarsitul ei? 🙂 Sigur ca raspunsul corect il vor stabili urmasii nostri…

– Alunelul, Alunelul, hai la joc, / Sa ne fie, sa ne fie cu noroc!…

Publicitate

D-ale Farmecului

In timp ce scriu Farmec… iau o gura de aer si ma trantesc in amintiri adanci, pana in copilaria mea verde de tot. Cand ma cocotam toata ziua in copaci. De fapt, pe gardul din spatele casei, unde mama atarna rufele cateodata, pe niste fire metalice nedete, transversale, ca sa le prinda gerul si sa miroasa frumos…  Acolo mai erau si niste meri nealtoiti, ale caror frunze ma inspirau grozav…

Atunci cand firele erau libere, vara mai ales, ma pendulam de la una la alta, pe sipcile de lemn lat ale gardului, sustinandu-ma de crengile merilor, asa cum vazusem eu la circ. Maimuta cum eram si total irezistibila pentru cei din familia mea, reproduceam toate giumbuslucurile posibile si ramase pe retina, cantandu-le in gura mare poeziile si povestioarele mele preferate…

Pana intr-o zi, cand mama a hotarat sa ma dea la balet. Ca prea eram zvapaiata si de o elasticitate iesita din comunitatea copiilor de-afara, cu care obisnuiam sa ma joc. Ea mi-a decis cariera, impreuna cu sora mea mai mare si nasa mea din Cluj, care ne vizita des  in vremea aceea… inainte sa se stabileasca printre francezi…Tata nu s-a putut opune atator frumuseti convingatoare. Asa ca m-am trezit pe la noua ani, la scoala coregrafica din Cluj…

De cate ori ne vizita nasa mea de incredere, al carei nume il port cu drag, eram scufundata pana la coate in geanta ei verde, de lac, cu ape negre. In aburul ei ametitor, scoteam din ea, iubirile mele cele dintai: sticluta cu parfum, infasurata-n batista dantelata, rujurile, fardurile de pleoape, crema de maini, pe care nasa o purta mereu asupra-i… Dar ce nu gaseam in ea? De la cheile cu zorzoane, pana la arahidele trase-n ciocolata, pe care le rontaiam pana cadeam lata la pat, de-atata pofta …

Imi reveneam si-o luam de la capat cu scotoceala –Las-o, Victorito, sa se joace, ca nu-mi strica nimic! – raspundea ea mamei contrariate de curiozitatea mea. Apoi mangaindu-mi parul, plina de prospetime: – Poftim, draga mea, de inspecteaza si ia ce vrei tu de-aici!… Atunci era lumea mea. Nu mai ramanea nimic din tubul de crema, cu care ma manjeam din cap pana-n picioare, spre hidratare. Iar pe la ochi, ma scaldam ca o zeita tropicala, in toaate prafurile sclipitoare, spre oful bland al mamei…

Mereu m-au fascinat cosmeticalele, cu toate bunurile aferente, gospodaresti si de infrumusetare. De voie atunci, de nevoie acum… Am fost in al noualea cer cand am vizitat,pe vremea gimnaziului, fabrica de produse romanesti Farmec.Mi-erau dragi, pe multe le stiam de la nasa, si nu numai… Marca prietenoasa isi lasa amprenta magica si printre clujencele din sfera mea artistica. In special profesoara de pian, inalta, blonda, intrand mereu la ore cu partiturile si  Napoca sub brat…Si mai era laptele Doina, cu care obisnuiam sa ne demachiem dupa micile noastre interventii dansante, de pe la Opere sau din spectacolele scolii….

Acum, noua gama Farmec ma demachiaza la fel de bine sau poate mai natural, cu apa micelara si servetele umede .Nu stiu daca orhideea sau bambusul cresc pe la noi, prin batatura. Dar stiu ca produsele rezultate sunt in continuare romanesti, fabricate-n Clujul copilariei si adolescentei mele.

Si mai stiu ca exista la acestea, un raport corect calitate-pret. Cand te trezesti dimineata cu ochii borcanati, de la uzul unor servetele demachiante agresiv-razbunatoare, esti mai atenta la ceea ce scrie pe eticheta. Cauti mai degraba, sa folosesti o marca de incredere, pe care unele, prietene consumatoare, au folosit-o deja si ti-o recomanda si tie. Iar Farmec chiar ca-mi este o marca cunoscuta, de traditie… Mai imi ramane doar sa fiu frumoasa pe dinauntru…

Text pentru concursul SuperBlog 2017