File de Jurnal

Ieri, 27 ianuarie (1756) …

– Bucura-te, Suflete, ca s-a nascut Mozart! Astfel muzica lui te poate umple de extaz, ori de cate ori esti gol si parjolit.

Azi, 28 Ianuarie…

– Nu uita, Suflete, ca atunci cand trupul striga ororile inconjuratoare, tu esti stropul lui D-zeu venit pe lume, unica posibilitate de liant cu Adevarul atotcuprinzator.

Maine, 29 ianuarie 2021…

– Nu te pierde, Suflete, in haosul vremii, printre G-uri si automobile, caci numai tu pastrezi viata si lumina pe treptele transformarii umanoide …

---

Traieste curat, ca si cum fiecare zi ar fi o sarbatoare! Da-i sufletului calitate, din toate bunele si relele traite! Hraneste-l cu iubire si bunatate! Iar el va sti cum sa-ti aduca fericirea de care ai nevoie.

Publicitate

Gand de seara

…Fiecare picatura de ploaie imbratiseaza la caderea din cer, cate un fir de praf, care ii este obstacol in cale. Ca o conditionare pentru ploaie, caci fara aceste piedici, apa nu se poate acumula, iar stropii nu se mai incadreaza-n circuitul naturii.

Asemeni apei as vrea sa pot imbratisa si eu fiecare particula de plumb din suflet, plouand afara durerea in flori liliachii. Buchete imense de iubire as urca in vazduh si le-as presara peste lume.

As aduna rugaciuni arzatoare pentru toate frumusetile sonore, vii, de culori pictate si de dans, care-au inghetat nefiresc, sub noua mantie a umanitatii…

Privesc pe fereastra si fulgi minusculi, lucitori invaluie zarea intunecata. Un falfait de aripa alba imi ridica colturile buzelor spre un zambet de speranta… Maine va fi bine…

~We Stand ~

Si pe langa titlu, as mai modifica ceva la variatia chopiniana, fundalul, in albastru-neon spre final. 🙂

P.S..

Am postat piesa muzicala deunăzi, cand am intrat in mall… Caci mereu imi zgandare timpanele, acel zgomot de fond din interiorul sau, mult prea spatios pentru bietele cantece de la radio-mall, pierdute-n vanzoleala reducerilor de preturi…. Ca sa-mi creez cat de cat un confort, cu castile cuminti, lipite de pavilioane – si fara a-mi mai lasa creierul crosetat in plus, si de anunturile online de la fiecare pas sau final de volte infinite – am uzitat blogul.

🙂 Ca tehnologia nu este prietena mea, nu-i o noutate. Ca am stat pironita langa o coloana, cu ochii ingusti si rosii, ca sa butonez telefonul, iar nu mai trebuie sa adaug. Cert e ca am reusit in final, astfel ca, m-am culturalizat o ora la trap consumerist, cu piesa pe repeat. Asa cum m-am bucurat de ea si acum cinci ani, in cadrul festivalului sanremez…

E ciudat cum unele lucruri raman peste timp, scrijelind aceleasi emotii, desirand aceleasi povesti… Fractali roz-purpurii…

Imi suna in urechi – Nu poti merge in viata singur… fericirea se imparte cu cineva…

Cum de tot ajungem sa ne pierdem in lucruri marunte, uitand esentialul?

Și dacă ramuri…

Şi dacă ramuri bat în geam
Şi se cutremur plopii,
E ca în minte să te am
Şi-ncet să te apropii.

Şi dacă stele bat în lac
Adâncu-i luminându-l,
E ca durerea mea s-o-mpac
Înseninându-mi gândul.

Şi dacă norii deşi se duc
De iese-n luciu luna,
E ca aminte să-mi aduc
De tine-ntotdeauna.    (M.Eminescu)

😊 Mă mir cum de astăzi nu e sărbătoare legală, astfel încât națiunea sa stea acasă, în liniște, ca să citească poeziile eminesciene. Poate c-ar ploua cu La mulți ani-
uri și alte urări luminoase, dar mă gândesc că oamenii ar putea avea totuși, și un mic răgaz de meditație. Căci e nevoie să te oprești puțin din iureșul vremii și al zilei, ca să-i poți aprofunda versurile...

Și dacă lumea ar deveni mai bună și mai empatică? 
Și dacă ar striga vorbele Pot/ Vreau/ Nu sunt prea obosit/  Nu mă las călcat în picioare...? În loc să tacă sub povara  unei societăți robotizate...
Și dacă am înțelege că d-zeu lucrează prin oameni? Și astfel ne păstrează sufletul curat?
Și dacă iubirea ar sclipi pe buzele tuturor?
Ce-am fi? 😊

Când afară…

Cand afară e soare si vântul îmi adie moale si răcoritor peste tâmple, inima îmi cântă de bucurie. N-as putea nici în ruptul capului să fiu mohorâtă. La fel si când afară zăpada se asterne albă, iar aerul ei tare mă zoreste la pas. Am o imensă bucurie în suflet, ce de fiecare dată îmi zburătăceste stolurile negre de prin mansardă.

E adevărat că soarele poate să mă pârjolească până la os, vântul sa-mi ia scalpul, iar zăpada flescăita să mă stropșeasca-n tatuaje pană peste ochi. 🙂 Insă nu văd nicio clipă flexiunile astea. Cum în general, nu pot vedea partea goală din paharul pe jumătate plin. Solară si pozitivă, privesc inainte… si drept, chiar de mă clatină ceața. 😀

Cum ar putea sufletul sa imbătrânească în iubire? Cu atâtea văluri ce-l infășoară, în atâtea forme de manifestare, atâtea stări pudrate-n fericire? Cum ar putea sa se usuce întunecat si plictisit? Nu cred că are cum…

Când afară e vreme rea, găsim in noi rădăcini ce cresc liane către timpurile bune, către soare si frumusete, spre inalt. Si stiu că nimic dinafară nu le poate opri…

Fie!…

Foto: Istvan Grepaly – Facebook

Daca vreodata ceva te face sa iti pleci capul in fata furtunii, / O faci, nu ca sa fii ingenunchiat de durere / Ci mangaiat de iubirea divina salvatoare. / Ana Maria Ducuta

Suntem adevarate torțe de energie, cand mai mici, cand mai mari, asezate concentric in jurul scânteii divine. Acel licăr de viata ce ne tine de cald pe tot parcursul drumului nostru pamantean.

Suflul prin care nu ne diferentiem prea mult de celelalte vietuitoare, oricat de superioare ne-am crede noi, ca fiinte, ca entitati energetice… Putem invata de la ele smerenia? Asta-i rolul furtunii din vietile noastre. Ne incovoaie pana la iubirea divina, ca sa ne putem detasa de imaginea invatata si formata despre sine. Sa putem intelege ca viata curge-n noi, asemeni lor, celorlalte fiinte, si nu avem decat o singura obligatie: s-o respectam. S-o lasam sa curga, asa cum urmeaza…

Suntem fire de nisip pe plaja Universului. Cum am putea tine piept imensitatii valurilor sale? Doar cunoscandu-ne bine locul si insirandu-ne fir cu fir in oceanul de iubire… Restul…

– Noi avem grija de iubirea noastra, iar de restul se ocupa Universul…

Ninge

…In sfarsit! Iarna isi flutura mantia alba peste orasul tomnatic de la poalele Tampei. Cam grea insa si plina de apa, zapada cea adevarata, stralucitoare, domneste in sfarsit, peste tot in aer! Picura pe retina emotii de bucurie, umple plamanii cu oxigenul din vazduh, indeamna la pasi jucausi si urme de botine imblanite…

O prietena draga si multitalentata scrie o poezie… printre tablouri pictate, clape de pian strabatute de fioruri muzicale, printre jucariile si raspunsurile la de ce? – urile fiului sau, printre toate lucrurile pe care le face o sotie gospodina, si o profesoara la Conservator, ea gaseste timp si pentru fiorul unui:

Vis de iarnă…

Dimineti atat de albe… încât ne dor… / Pene de ingeri zglobii ce se-alearga-ntr-un nor, / Rece si cald si mereu tot mai alb, / Vis de ianuarie impachetat intr-un psalm. / Zapezi care plang calm cu-amintiri, / Aburi de iubire ce plutesc cand respiri, / Sărutări de copil pe obraji colorati, / Bulgari de zahar prin copaci agățați. / Tone de stele presărate din cer / In cel mai salbatic roi efemer, / Mii de cristale ce parca s-au rupt / Din candelabrele cerului mut, / Pentru-a ne da din albul cel sfant / Ce doar prin zapezi il primim pe carpamant. – Lioara Popa

Multumesc, Lioara! Ai scris cu gandurile mele… Raman doar Sunetele de fildes mecatronic sa-mi mai rascoleasca putin inima, pana la tremur lucitor de pleoape… 🙂

Pasi insoriti

– A venit primavara de Revelion! Nu e minunat? Pasarelele incep sa se sfadeasca de dimineata. La pranz, soarele straluceste vesel, incalzind strazile orasului, strabatut de plimbaretii inceputului de an. Poti sa scoti fularul de la gat si sa te asezi pe o banca, in imbratisarile lui…

Privesti cerul limpede, de un albastru neverosimil. In linistea vazduhului, troneaza copacii goi cu ramasite de frunze vechi, ici-colo. Ti-e teama sa recunosti ca totul e ciudat. Nu gasesti sa pui acoladele timpului trecut, desi scormonesti adanc in sertarele mintii tale…

Scoti doar obrajii rosii de pe vremuri, razand gerului si picurand broboane pe manusile de lana. Manusi, ce se lasau vesnic cautate in zapada. In tandem cu caciula asortata, care nici ea nu ti-a fost vreodata, vreo prietena adevarata. Zambesti la scrasnetul sinelor de pe omat, cu tine vibrand pe sanie, ”Dii, calutule! tati, ma trantesti? acuma!… Asta, cu mult inainte de a vibra direct pe neaua, inca alba, in amestecul de brate tinere, dornice si vesele…

– Ei, hai ca si acum e frumos, e soare!… Vibrezi de speranta, de dragoste, de grija pentru dragii tai, ca sa le fie bine. Lansezi in eter noian de ganduri bune, praf de diamante ce va sa cada inapoi peste tine, peste cel de langa tine, si cerc dupa cerc tot mai mare, peste intreg pamantul… Vibrezi odata cu natura, care nu se intreaba ce va sa fie maine. Tanjesti dupa ea, cea de altadata, dar inveti azi, s-o vezi cu recunostinta, asa cum e. Poate mai buna si mai frumoasa…

Tragi adanc in piept aerul de-afara – vitregit cumva de fumul petardelor si artificiilor – si-ti continui pasii in soare… Simti cum te impresoara inceputul promitator…