La Băi…

Din țărână ne naștem, în țărână ne întoarcem… parcă-mi  șoptesc florile de la marginea drumului, în aerul tare al dimineții… intr-un oraș în care timpul parc-ar fi stat pe loc…

Îmi sunt dragi florile, mirosul mușcatelor din geamul copilariei… O femeie urcă în microbuzul tixit de drumetii timpului trecut, cu un minunat ghiveci cu mușcate crețe. În căteva secunde, parfumul lor ne învăluie suav…

–––

Cu gândurile astea incepeam eu o zi frumoasa de octombrie, numai buna pentru bălăceala termală…. Insa acum, la finalul ei, nu prea mai gasesc motiv să le trimit în univers, atât de gingașe și profunde. Dat fiind faptul că printre nourii diafani s-au bine strecurat si niscaiva săgeți de smoală…

La fiecare oprire, masina se aglomera nespus, iar soferul taia curbele cu o viteza de formula doi, taindu-mi si toata gingasia momentului. Noroc ca singurul ceai baut de dimineata nu mi s-a razvratit in stomac până într’atât, incat sa se vrea in punga pentru necesitati gastro-îndărătnice… 

Ajunsa la destinatie, aerul bine oxigenat al padurii m-a mai impacat putin cu excursia balneara. Insă la bazin, in acea atmosfera obisnuita de relaș s-au mai gasit niste săgeti smolite să centreze ferm.

Intr-o limba orientala, total neidentificabila pentru mine, comunicau acut in timpanele celor patru zari, doua doamne cu doi domni, turisti straini.

Ssst-urile trimise mai in gluma mai in serios de celelalte nationalitati conlocuitoare de bazin, si indicatiile antizgomot de pe pereti n-au reusit sa le curme traiectoria sau intensitatea. Aflata in mijlocul lor si a culminatiilor sonore, cu urechile si relașul sfartecate, mi-am intors si eu privirea galesa catre ei. Am vazut doar una dintre fețele turistice acoperindu-se cu degetele aurite de inele groase. Dar mai mult ca sa si le arate sau ca sa-si inlature surplusul de apa siroita de pe obraji…

M-am bucurat sa vad ca localnicii – ai nostri clienti – pot fi mai civilizati decat turistii straini. M-a incercat chiar un sentiment de mandrie  pentru cateva clipe… caci, mno, nu exista padure fara uscaturi…

La intoarcere m-am hotarat sa iau trenul… cu bucluc, compus din doua vagoane aeriene. Mi-am zis ca pe drum, lecturez si eu cateva pagini ca tot calatorul civilizat… Si chiar as fi citit, daca mi-as mai fi gasit cartea sau ochelarii penduland alternativ in urma zvarcolirilor apocaliptice de tren. Ceaiul de dimineata – la care s-au mai adaugat niste uscaturi culese-n timpul zilei – si-a cerut dreptul de locuit in gat. Cum nu puteam sa i-l ofer, am schimbat eu locul intr-un alt compartiment. Dar  care si acesta era gen saună feroviară, Si concurentiala cu celelalte pe care tocmai le parasisem, respectiv saunele cu abur termal si cu raze infrarosii… Ca sa simt diferenta…

Si-am simtit-o… Afara din gara, in Brasov, ploua rece si marunt…

––

Foto 2: Maimuța japoneză de pe internet, care nu are nicio legătură cu inculpații sau naționalitatea lor, decât că simte apa frumos si politicos 🙂

 

 

 

 

 

Publicitate

Printre umbre

O carte e ca un schelet pe care cititorul pune carne. În funcție de imaginația și experiența sa de viață, el construiește un nou corp.  Căci fără să ne dăm seama, fiecare scriitură ne modelează mintea…

Frica de umbra mea a început modelajul în capul meu, încă de la titlu. Nu știu de ce îmi zbura gândul la tot soiul de anxietăți, atac de panică, fobie, personalități multiple ce se pot devoala,  frica de sine, frica de D-zeu… Este însă un roman despre moarte, ce cuprinde diverse ipostaze ale ei, fără însă a fi depresiv – cum spuneau vorbitorii, ieri la lansare – scris ca o terapie personală, cu umor și sinceritate.

Mi-au plăcut mai demult Luminița, mon amour – la a cărei lecturare am râs cu lacrimi – și Tinerețile lui Daniel Abagiu. L-aș fi întrebat pe Cezar Paul-Badescu din ce motiv, cum a ales acum sa scrie despre moarte, de ce tocmai despre ea? Nu înainte de a mă întreba pe mine, prietena veche – comentatoare pe blogul său din vremuri stravechi – ce căutam acolo printre studenții de la Litere, care concurau întrebător pentru cadoul de la finalul evenimentului… Eu, cu rana mea deschisă în suflet, de pe urma morții…

Aș fi părut o ciudată egocentrică – să nu zic paranoică – ce vine la o lansare de carte fără să citească în prealabil, romanul în cauza. Și nefiind interesata decât de vindecarea propriei răni și eventual preluarea instrumentelor de oblojirea sufletului… Moartea face parte din viață, generând cele mai adânci dureri, mai cumplite stări emoționale, mai teribile frici. Pentru care fiecare își găsește sprijin și vindecare după cum poate, în mod unic și personal…

…nu este nicidecum o carte despre frică, ci despre stratageme simple de a-ți învinge fricile, de-a le bagateliza și ridiculiza prin grotesc (…) de a le transforma nu doar în surse de comic uneori debordant, ci și-n prilej de meditație, gen vanitas vanitatum, pe marginea tristei condiții umane. – scrie Mircea Cartarescu pe copertă.

Cu o rețetă de scris proprie și inconfundabilă, de copil mare ce privește lumea genuin, Cezar Paul-Bădescu îmi răspunde la intrebare. Principalul imbold al scrierii acestei cărți e grija părintească. Un copil te transformă în alt om și-ți rearanjează toate valorile și prioritățile (…) ajungi să nu-ți mai faci probleme în privința morții tale. Copilul îți preia umbra… Și-i încheie romanul atat de frumos: Fiică-mea aleargă pe trotuar și niște vrăbii zburătăcesc dintr-un tufiș pe lângă care trece. Ea se oprește și zice: ”Scuze, păsărelelor, că v-am deranjat!”. Apoi își reia alergarea. Eu sunt în urma ei.

…Eu fac terapie prin mișcare – m-am trezit spunând la autograf…

 

 

De suflet..

 

 

 

Când toamna curge numai zile însorite, curg și fotografiile și inspirația la scris! Mi-e drag să văd aparatele trecătorilor imortalizând natura. Aici un copac mândru de frunzele sale picurate șoptit, dincolo un strat de flori surâzătoare, o tufă de trandafiri parfumați, cu petale subțiri și catifelate. Dincoace o bancă așteptând îndragostiții să-și fure duios inimile. Peste tot, lumini si umbre îmbătătoare…

Și în toată această splendoare a vremii, mintea mea zboară odată cu avionul de pe cer, care lasă în urma sa dârele albe de fum… Urme drepte ce se dizolvș încet în senin… Mă intreb, care sunt urmele mele?…

Aud atât de tare ceea ce ești, incât nu mai înțeleg ceea ce spui! – îmi rasună o voce pe la tâmple… Păi, cum altfel? Faptele sunt mai importante decât cuvintele. Și poate că tot ele dau și raspunsurile multor intrebari puse in timp…

Cine ești sau ce ești?… intrebări de toamnă și rugină. Cuvinte corozive ce-ar putea crește entuziasmul pana la soare, sau ar continua să macine până la sânge viscolit…

Valoarea omului este răspunsul la cine ești?  O dă informația pe care o deține el, o dă cuvântul care la începuturi a fost… Cine-a zis că omul trăiește cu legea morală în suflet și cu D-zeu deasupra lui?… 🙂

 

 

 

 

 

Ca o reverenta…

Am vrut sa citez doar prima strofa – motiv de inspiratie pentru bietul meu text – insa e mult prea frumoasa poezia, ca sa n-o aduc pe toata, in pagina de blog:

Pregătiri de toamnă şi la mine-n sânge,
şi o greutate simt acum la mers,
cred că-mi face semne frunza ce se frânge,
printr-o reverenţă dinspre univers.

Doamne, vine toamna, parcă-i o dovadă
că-i destulă toamnă s-o aştepte-n noi,
dacă nu le vine ochilor să-şi creadă
că senini din toate sunt numai ei doi.

Ca o reverenţă frunza-n prăbuşire
umerii mi-i umple de un tragic scrum,
triste monumente uită să respire
când se-aude ţipăt de cocor în drum.

Sunt schimbări grozave orşiunde, parcă,
prin tufişe slute – zdrenţe moi de nimb,
cu prilejul vieţii moartea mă încearcă,
toamna-i anotimpul ce devine timp.

De-ntrebări finale, ziua este plină,
toamna arde cuprul în copacii gri,
ca o reverenţă frunza în lumină
caută motivul de a se jerfi.   (Ca o reverenta, frunza – A.Paunescu)

Cum as putea sa nu ma inchin la toamna arde cuprul în copacii gri…?…

Reverenta mea catre Toamna, din toaata coloana vertebrala, ma insemneaza cu rugina pe la incheieturi. Caci nu poti tropai toata viata, ca o capra neagra pe doua picioare – stangi, de multe ori – fara sa-ti lasi urme. Le simti, mai ales atunci cand vine Dânsa la un ceai, cu sau fara greieri, lunga, slaba si zaluda… /…Cu-n manunchi de ciumafai, de se frange frunza si toata suflarea…

Si-atunci iti doresti ca tot omul preocupat de universalitate, sa te adancesti prin tot mai multe saune si bazine termale, doar-doar ti se mai ung putin balamalele pentru cat ti-a mai ramas de topait…

Iti surade faptul ca – inca – traiesti in era tehnologiei si a informatiei ultra rapide si poti verifica Wellness-ul tau favorit, daca are sau nu, bratele deschise. Nu le are… decat pentru reparatii capitale… Tot e bine ca nu bati drumul codrilor de-arama pana acolo – asa cum ti s-a mai intamplat de cateva ori, gandindu-te ca Universul e de partea ta si a ideilor tale năstrușnic asezonate…

Iti iei o carte si te asezi in parcul ametit de-atata culoare. Lasi Inteligenta Materiei sa treaca prin tine. Incet, sigur, eficient… Nu te gandesti la gogonele si castraveti, si la cum se dispun ele in borcane colorate cu verdeturi, morcovi, usturoi si lacrimi de piper… Poate putin,  la salata craciuneasca ce-si va cere drepturile si castravetii, la vreme de seara si de, cat mai indepartata, iarna…

As fi vrut sa-i fac o reverenta Toamnei, in cuvinte aurii… Dar se pare ca ma indoaie vanzoleala din mintea mea – caci sunt nascuta primavara, iar sufletul mi-e plin de vara…

–––

 

 

 

 

 

 

Drumuri aramii

 

 

Du-mă, toamnă, pe cărări de aur-arămii, dizolvă-mi haosul burnițat, prinde-mă-n jocul frunzelor inflăcărate de dor, cântă-mi cerurile senine din visele adânci, plimbă-mi lacrimile peste munți de abur, păstreaza-mi doar una, strop rubiniu pentru mai târziu!… Așeaza-mi inima pe mătasea recunoștinței!…

Cine nu-și saltă sufletul odată cu comorile toamnei? Mai ales atunci când aceasta își poartă trena lungă, foșnind pe covorul roșu- ruginiu…

Când natura petrece, nici nu știe omul cum devine poet! 🙂

 

Ageless

I am no longer accepting the things I cannot change. I am changing the things I cannot accept. – Dr. Angela Davis.  Citatul apare intr-un videoclip cu mesaj wake up al Madonnei – Madam X… 

E puțin altfel, comparativ cu mesajul binevoitorilor de pe net, care spun s-avem puterea de a accepta lucrurile ce nu se pot schimba. Să ne axăm doar pe cele ce se pot modifica, cu rugăciunea aferentă de a le discerne bine diferența. Am putea ajunge la un echilibru și o anume stare de confort, care însă, treptat, ar putea scădea oarecum inițiativa sau nevoia de diversificare… Un fel de dolce far’ niente… de a ne complace într-o schemă mentală din care ne-ar fi tot mai teamă să ieșim. Și-am deveni poate tot mai ușor de manipulat, atât la nivel individual, relational, cât și la cel social, general…

Dupa capul meu cel debitant de idei frumoase – căci dacă le citesc după doi ani, nici nu le mai recunosc 🙂 ca pe mine de altfel – diversificarea și noutatea previn sau înlătură  automatismele, revigoreaza creierul, ajută omul să se reinventeze…

Îmi place Madonna, în unele manifestări artistice, tocmai pentru această reinventare. O Ageless care – cu sau fără sprijin din afară – reușește să fie mereu actuală…

Acesta ar fi și rolul artei și strădania artiștilor slujitori până la urmă, indiferent de natura lor, cel de a surprinde publicul cu tot felul de realități și esențe ce dainuie-n timp…

Mi se pare excelenta colaborarea Madonnei cu Maluma in piesa Medellin  care captiveaza publicul mult mai bine in versiunea sa de spectacol scenic, decat in videoclipul oficial. Dar asta e alta poveste deja… 🙂

 

Zi de balet

Mi-am propus sa imbratisez cat mai multe ocazii de bucurie si multumire sufleteasca. Caci zilele trec, cu tot cu frumusetea lor din fiecare anotimp, iar noi ramanem doar cu amintirile si magia timpului trait… Evident, magia diferentiindu-se de la o persoana la alta, intrucat nu toti vedem frumosul prin intermediul acelorasi lucruri…

Astfel incat m-am dus pana la Sala Palatului ca sa vad spectacolul companiei Bejart Ballet Lausanne. Un prilej minunat de a simti live pulsul baletului contemporan si neoclasic… Bejart – idolul meu coregrafic din scoala – pe scena romaneasca!… A ramas magnific! Si pentru cei care-i danseaza miscarile in continuare, la Lausanne, cu tehnica uluitoare, dar si pentru cei care le recepteaza cu emotie, prin alte colturi de lume…

Am vrut sa gasesc un stil de dans care sa aduca in mintea spectatorului un parfum, o culoare… spunea el despre cele 7 danses grecques ale sale… am cautat sa limitez la maxim ”pasii” autentic grecesti. Unele dansuri includ doi sau trei dintre acestia, altele deloc, iar acestea sunt cu siguranta cele mai de succes, cele mai grecesti! 

Exista parfumuri si culori pe care timpul nu le poate modifica. Sunt inscrise adanc in codul genetic si din cand in cand, razbat doar miraculos la suprafata, ca sa slujeasca divinul…

 

Cu penelul…

 

 

Oricât ai fi de mâhnit sau copleșit de gânduri și activități, tot ai putea să-ți găsești un imbold în tine, cât de mic, ca să observi splendoarea naturii din jur. Fie că răzbate dintr-un colț de parc, capăt de alee, petic de pajiște, fie că-ți domină întreg peisajul cuprins de retină. Pe tot locul, toamna iți așterne la picioare covorul ei șoptit,  arămiu… Miresme inegalabile, răscolite și aduse-n simțuri de vârful bocănceilor năzdrăvani, te învăluie firav…

Din pământ, încă mai au curajul  să-și scoată capetele vaporoase, brândușele vesele de toamnă, în a doua lor generație. Fascinantă Împarație-a ierbii! Cu vietăți minuscule, ce forfotesc în soarele zgârcit, proslăvind viața: – D-zeu e pretutindeni!... – Cri-cri-cri, toamna gri!…

– Mama, dacă tata ar cere de mâncare, când n-ar avea, tu i-ai da? Tu nu ești ca Furnica, nu-i așa? Și imediat, doi obraji bucălați și lipicioși, sunt sărutați cu foc, înseninându-se la vocea mamei drăgăstoase și darnice…

– Cri-cri-cri, toamnă gri!…

Nu se mai aude-n iarbă…

Dar toamna e splendidă! Așa frumoasă și bogată, ne picteaza-n suflete imensitați de iubire…

 

 

Unde se duc…?

L-as intreba si eu pe Bunicul lui Delavrancea si al celor doi copii – un baiat si o fata – unde se duc oamenii cand se duc?…  De nu se mai intorc… Si nu-i mai vede nimeni… Decat in vis…

Un alt Bunic poate, de printre nouri, cu barba alba si lunga, mi-ar spune ca voi afla raspunsul la timpul potrivit… Neclintit… Ma va imbratisa bland si unduitor, cu o liniste luminoasa si voi zbura alb si pufos…

Mi-ar spune ca nu ne despartim de tot, de cei dragi. Ca pot fi ingeri printre noi, sau langa noi, conectati in permanenta, prin suflul amintirilor… In aer domneste pacea si iubirea. Acea bunatate din care-si trage radacinile orice bunic…

M-ar cuprinde o bucurie, sora cu dansul si muzica eterica. Mi-as lua gandurile si mi le-as aseza frumos in cosuri cu crini imperiali. As lasa lacrimile sa zambeasca-n bunatate, puritate, simplitate. Le-as curge-n suvoaie, sa scuture falduri multicolore de viata… Si aici, si dincolo de noi…

Suntem fiecare o farama de caldura din Soarele vesnic. Pe zi ce trece, ne dizolvam invelisurile fiintei noastre, dogorind din interior, pana cand ajungem sa ne unim farama cu intregul…

Sa fim buni!…

 

 

 

 

 

Șuetă…

Citesc la Potecuta, Poteci de dor, despre curiozitățile ei legate de blog. Am cea mai mare admirație pentru cei care scriu astfel, constant, cu sevă și umor, și-i mai și incita pe ceilalti la scris, sau indirect, la introspecție…

Deși mi-ar fi plăcut mult, nu fac parte din această categorie conștiincioasă. Scriu in mod aleatoriu, si la fel citesc si reader-ul. Actionez dupa cum imi pica bine. 🙂 Stiu ca WordPress-ul e un spatiu liber de activitate, insa presupune totusi niste reguli de bun simt. Astfel ca nu o data m-a cuprins jena pentru lipsa mea de actiune sau interactiune…

Nu stiu daca astfel, as putea fi considerata arogantă sau egoista, dar ciudata sau nesuferita, da. 😀 De cele mai multe ori, nici eu nu ma suport. Cand ma vad intr-o filmare sau vreo poza facuta cu o oarecare admiratie, ma intreb cine este afurisita asta? N-as putea socializa cu ea si n-as imortaliza-o nici sa ma pici cu ceara. 😀

Zuza, nebuna, scortoasa si sclifosita! Pana si pisica vecinei de la parter

 

 

 

se uita atent la mine. 🙂 Imi sare aproape zilnic pe pervaz – ca sa-si primeasca deliciosul peste oceanic cu spanac, la cutiuta – dar ne iubim prin geam. Alergia mea, care-mi casca ochii si-mi ofera cadou multimea de bulinute piscacioase pe intreg epiteliul, se cere proslavita cu prioritate.

Imi amintesc ca, inca din copilarie, un Strengarel de motanel alb – cu vestuta, labute si botic negre – mi-a fost indepartat de mama din acest motiv. Iar cand am intrebat-o unde-a disparut ghemotocul meu de blana, mi-a spus; – n-ai fost cuminte, si-a fugit ca sa-si salveze blana… 🙂 Dragoste cu nabadai pisicohologice!

N-as spune ca sunt alergica si la scris sau la internet. Citesc, ma delectez, sunt bine intentionata, si am tot respectul pentru cei ce se dedica blogului. Caci blogging-ul este o activitate benefica si constructiva. Mai ales daca iti aduce rasplata financiara… Dar se pare ca acea dependenta ce se poate crea odata cu el, pe mine ma ocoleste…

Cand eu imi citesc textele, nu ma prea recunosc, ma vad uneori total alta persoana. Poate de aceea nici nu le recitesc. 😀 Scriu sub impulsuri, conform cu starile pe care le traiesc… Si cum in general viata curge peste noi, nu suntem aceiasi… nici eu nu sunt… Ma intreb doar incotro?…