…Insingurare

Cred ca omul nu e singur… Ca s-ar putea simti singur si trist, fiindca nu-si poate atinge anumite teluri din viata, stabilite de el, da, as crede asta mai degraba. Sau ca visele lui se lasa mai greu implinite, iar el nu mai are dispozitia, rabdarea necesara ca sa mai astepte. Ca staruind mult prea indelung in gandurile sale mohorate, viata i se poate parea lipsita de sens, da…

Insa omul, filozofic si religios, nu traieste singur. Fiinta-ntre nenumarate alte fiinte, el face parte dintr-un intreg universal, divin. Acea forta care ne tine in viata… si ne cheama atunci cand ne este timpul…

Suntem cu totii copiii lui D-zeu si-i indeplinim firesc planurile, Ordinea divina. Fiecare zi a noastra e a Lui… Daca gandim asa, avem ochi si pentru o gargarita care urca firul ierbii, si pentru un apus de soare ce inunda marea inspumata, si pentru o luna imensa, alba si perfect rotunda ce se scurge peste acoperisuri, sau pentru o alta  ciupita de (re)varsatul noptii…

Putem fremata impreuna cu padurea guresa, ascultand vantul…  Putem simti ploaia fina si lucioasa pe obraz, ne putem alina cu roua diminetii si aerul ei inca proaspat…

Ne putem salta sufletul odata cu chiotul voios de joaca al puiului, oricare ar fi el…. Putem zari omul de langa noi, chiar daca nu atinge miezul lucrurilor, ci doar cu piscurile-i cerebrale, usor, nourii de ceata deasa…

E atata viata si stralucire-n jur, atata frumusete daruita de natura!… De ce am lasa sentimentul insingurarii sa ne robeasca, in locul increderii in resursele noastre divine? De ce nu ne-am asculta mai des intuitia, ca sa ne putem conecta prin ea la ceva-ul care exista si atat?… 

Felul in care simtim, ne percepem, interpretam situatiile sau fenomenele inconjuratoare depinde mai mult de noi, si de schemele noastre mentale, adanc sapate in ADN. Spun  neurostiintele ca decizia omului apare in subconstientul sau cu 0,5 secunde inainte de a fi constientizata… De unde vine ea daca nu de la d-zeu?

–––––

Si daca nu bat campii cu textul asta de ieri, cu siguranta bat castanele din seara asta, cu varful pantofilor negri, luciosi, imprastiind frunzele uscate, aramii, in lumina felinarelor stradale… Si ce se mai dau ele de-a dura pe trotuar, asa bulbucate si roscate!… Si cat de dragi imi sunt!… 🙂

 

 

Publicitate

In gand cu valurile

Vreme trece, vreme vine, 
Toate-s vechi și nouă toate; 
Ce e rău și ce e bine
Tu te-ntreabă și socoate; 
Nu spera și nu ai teamă, 
Ce e val ca valul trece; … 

M-am trezit de dimineata cu ultimul vers citat din Glossa lui Eminescu… Si cu un teribil dor de mare… Nu sunt toti norocosi sa se nasca si sa traiasca in vraja si la picioarele ei…

Am dat fuga la Google sa citesc toata poezia. Nu ca n-as avea cartea in bilioteca, dar… as fi avut mult prea multe gesturi de facut pana sa ajung la ea… Citind-o astfel intreaga, m-am cufundat intr-o mare de intelesuri, m-am pierdut de fapt…

Cand te scurgi pe nisip la plaja,  esti golit de ganduri. Soarele si forfota marii iti acapareaza simturile fara sa te-ntrebe de vreo filozofie epocala… Si ce bine e sa zaci, cu numai respiratia-ti acordata la clipocitul valurilor si briza fermecata a marii!…

Insa omul, in nimicnicia lui,  nu socoate ca face parte din natura sau ca se manifesta intr-un anume plan divin. Uita ca… are un corp fizic si unul subtil… ca are lectii de invatat printre lacrimi… sperand mereu in mai bine… Si cu teama de imensitate, modeleaza mereu in jurul sau, trudeste, subjuga, verifica, lasa urme… precum pasii din nisipul umed, stersi intr-o clipita de apa marii…

 

De la Sarbatoare, in continuare

Am infruntat evenimentul teatral de ieri –  Ziua Limbii Romane, cu prima ei reprezentare in cadru de Festival – si indraznesc sa scriu doua vorbe… Stiu ca fara diacritice, cuvintele mele se razboiesc, negasindu-si locul, ca niste copii neastamparati de la scoala, inainte de a le intra profesorul in clasa. Dar sa arunce cu piatra cine este fara de pacat… 🙂

Caci ce ne-am face fara simtul ironiei care este si simtul limbii romane, dupa cum spunea aseara cu umor Th. Paleologu, primul invitat de pe scena. Am constatat ca si pe dumnealui il deranjeaza decat – ul nostru cel de toate zilele si degradarea limbii…  Tratate cu umor, lucrurile par sa nu mai devasteze intr-atat, insa intristator, ele raman inscrise in scoarta cerebrala sau internetica, bruindu-ne astfel ori de cate ori le confruntam… Generatiile, fie ele tinere sau maturate, au tot mai multa  nevoie de traducator.

Solutiile sunt sublime, dar… lipsesc cu desavarsire – au mai sunat in microfon, nu stiu exact daca prin vocea domnului Paleologu sau a stimabilului presedinte care l-a urmat, N. Manolescu. Mai-marele scriitorilor si-a dezvaluit, de asemenea cu umor fin, nedumerirea privind ineficienta de predare din scoli: – De ce , prin programele de guvernare, s-au redus orele de limba romana? Poate pentru ca, in cadrul candidatilor politici, greseala este necesara, ca ei sa fie pe intelesul tuturor, sa faca baie de mase si sa fie alesi… Si a mai citat din Toma Caragiu, sceneta cu apartamentul in care toate utilitatile erau in regula, numai bideul din baie… asa si asa…

Ceilalti invitati, cu decernarea Premiului de Literatura al Municipiului Brasov, si artistii care au recitat si cantat lucrari romanesti au adus pe scena un aer de inceput de stagiune… Si mie, dor de spectacole… bune…

Sfatul Tarii, cu regie, scenografie si actori excelenti, a fost o incursiune istorica referitoare la Unirea Basarabiei cu Romania din 1918… Pacat ca s-a desfasurat dupa pauza, cand atentia unora din cadrul extremelor de generatie s-a dovedit a le fi fost mult prea solicitata, indreptandu-i magic catre luminita exit-uala…

Dupa aplauzele de final, am citit in Romania Literara – primita cadou la standul de carti – Vis -ul lui Radu Cange:

Am visat ca,/ in maini framantam/ intunericul din mine./ 

Doamne, ce frig imi era.

…! Si mie-mi era, caci la poalele Tampei, orasul treptelor si fara lift,  nu ca si in capitala ( N.Manolescu) se lasa incet racoarea toamnei…