Vremea cireselor

Variatiuni pe aceeasi tema: cosul cu capsuni s-a umplut de data asta de cirese. Proaspete, fara chiriasi neplatnici, numai bune de pocnit intre dinti. Suficient de zemoase cat sa-ti lase gura mare doritoare de-nfruptare.

In orasul meu, timpul cald si dragastos a venit mai mereu, in intarziere. Cand in sud, roadele naturii saturau deja mainile intinse, aici, vara poposea intr-o joi…si pleca miercuri. 🙂 Aproape ca n-ai putea spune cand e vremea cireselor. Cum nici in realitatea traita de noi nu poti numi cu exactitate momentul cel mai potrivit pentru oarecare actiune a noastra… Natura are criteriile si prioritatile sale. Si poate ca stie ea de ce prezerva lumea submontana de la calamitatile ei, in posibila-i manifestare…

Intortocheate mai sunt caile domnului! Ca si exprimarea mea cateodata, care nici pe mine nu ma lasa 🙂 nici sa mor, nici sa traiesc… Ma gandeam ca nu e indeajuns doar sa stii, c-ar mai fi necesar sa si actionezi cumva, candva, intr-un timp prielnic… Ma gandeam ca-n traiul asta de pe pamant, cam treci prin tot si toate cu furci caudine cu tot, prin toate stadiile evolutive si toata gama de culori curse de d-zeu si aranjate constiincios in cutiutele sentimentale. Iar ca sa-ti poti picta propriul tablou, n-ar trebui sa astepti prea mult, ci  fara teama, cu talent sau fara, sa actionezi firesc penelul…

Da, e important sa citesti si ceea ce citesti te defineste intr-un fel. Cartile astea pot spune multe lucruri despre tine. Dar cred ca mai important este ceea ce intelegi din ele, felul in care le interpretezi, modul in care-ti influenteaza creierul. Si mi se pare si mai importanta, decat aceasta asimilare a ideilor, aplicarea lor. Cum te raportezi la teoria inghitita nolens-volens. Ce faci de fapt, cu toata stiinta ta in viata personala.

Ca e bine sa te sincronizezi cu tine, in primul rand, cu ceilalti si cu evenimentele din jur, se mult prea bine stie. Precum ca: ce te faci cand se intampla sa te decalezi, de la usor pana la contratimp? Canti in canon, marsaluind o robotica de anvergura poate pana la distructie? Nu, binenteles, iei o pauza, te redresezi si incerci alte tonuri sau tonalitati care sa te mai lumineze putin, apropiindu-te de tine si functionalitatea ta optima…

Cand e vremea cireselor – atunci cand vine ea, mai devreme sau mai tarziu – e  pacat sa nu le mananci pur si simplu, e pacat sa le lasi sa cada coapte si strivite-n drum. Sunt darul naturii si-ti amintesti astfel sanatos ca faci parte din ea…

Publicitate

Sânziene

Sã ai noroc în dragoste! Mi-a  spus bãtrânica de la poarta bisericii, întinzându-mi un buchetel de sânziene proaspãt culese. Mi-am lipit nãrile de parfumul lor suav, am trecut pleoapele peste zare si-am simtit un abur de drãgoaicã dansând…

Astã noapte s-au deschis cerurile, iar florile le-au rãspuns în corole parfumate, pulverizând magia dragostei peste toate vietãtile naturii… Si eu sunt vie… Si tu, si ei… Suntem cu totii ceea ce suntem – întru vesnicã aporie mistic-filozificã – dar nu suntem pe de-a-ntregul fiindcã d-zeu ne completeazã… unul cu celãlalt si El pe noi, pe fiecare-n parte… 🙂

E sãrbãtoare azi, chiar dacã din pãgânism citire, si lumea îmbracã ia româneascã. Ba chiar si barbatii, nu numai femeile, sunt pentru o zi artisti, care mai de care în (su)portul simbolului traditional românesc, upgradat în sãrbãtoare internationalã. Si de ce n-ar fi astfel? Îmi place la blouse roumaine chiar dacã poate fi lucratã în India, dintr-un bumbac chinezesc… E frumoasã si-o iubesc acum parcã mai mult decât oricând…

Recunosc cã am urât portul popular, pentru cât de schimonosit a putut fi in vremuri de restriste suvenirã. Recunosc cã îi urãsc si-acum pe cei care formeazã restristea-n vremurile astea de liberã luminã. Urãsc inclusiv poporul care uitã cum sã se mai poarte… Dar asa bãtut in teastã si coloanã vertebralã cum e el,  iesit parcã definitiv din gratia divinã, îmi dã totusi o chingã, ca sã nu cad de pe planetã. Un strop de sens, de senin si un minim de apartenentã…

Oricât te-ai globaliza si te-ai cufunda mimetic prin colturile lumii, oricât le-ai asimila valorile, tot rãmâne o fãrâmã din tine pe-aici, pe deasupra de tãrânã, printre cãmãsi, ii si sânziene… Nu poti iubi decât cu inima, iar inima ta are si va avea tot timpul tãu un jet sangvin pentru aici...

Sânzienele împrãstie încã picuri de suav în aer… Da, s-avem noroc în dragoste si sã ne fie cât mai trainicã!…

Casa de piatra!

Cand femeile iti fac complimente, te poti uita cu un ochi circular si cu celalalt in avans – si ma rog, sampania intre degete – sa te gandesti ca ceva nu e in regula. Femeile nu se complimenteaza intre ele in mod sincer; stii doar, c-ai citit in vreo pagina de psihologie practica si aplicabila intru ograda gasculitzelor. Te gandesti ori ca esti prea si din cale-afara de ravisanta, sclipitoare si multilateral-independenta, numai buna de creat inhibitii si de pus puterea pe fuga. Ori cazi din cuibar in extrema cealalta, si-necata-n valurile compatimirii lor, tot o pui pe fuga – puterea, bat-o vina! – tu alergand inaintea ei, mai ceva ca fluturii zglobii ai fericirii din cap…

Gandim diferit de barbati, noi femeile ravisante, atat de diferit incat gandirea aproape ca ni se exclude de la sine. Detinem materii cenusii diferite si ne joaca hormoni diferiti, ne joacaa cum vor ei. Fetele, de exemplu nu leaga intre ele prietenii lungi, inca din copilarie, cum se poate intampla in cazul baietilor. Stiu un ghemotoc de baiat, care devenit adult inca se mai petrece de sarbatori cu o gasca de colegi din clasa intai. Prietena mea din scoala…stau si ma intreb cum de-a fost prietena mea…sau prietenele mele!? Suntem cu toatele, dar de fapt cu niciuna, atunci cand vine vorba de picanteriile datatoare de viata. Ce femeie nu participa la barfa? Cum sa n-o cuprinda revelatia cand vorbim despre cosmeticale, kilograme, look, urmasii calitatilor noastre sau stalpii caselor: al meu gateste in sus, al meu, ce i-am facut! in jos…Si cum sa nu piara magia odata cu realitatea, care de atat de multe ori e alta?

Daca in relatiile noastre feminine suntem ca vremea in straturile de ozon, in relatia cu sexul opulent-opus suntem fidele. Chiar daca facem parte din regnul superieur animalier, nu ne diferentiem de sobolanii de camp si alte creaturi planetare – referinta mea nu insumeaza crema de par sau solutiile pentru casa noua din pagina de link 🙂 . Ne atasam pentru o viata… si nu spun ca poti trai o viata in trei luni sau trei ani, nu, deloc…

Ne punem pirostriile – asa cum urmeaza sa si le puna, buna si draga mea coleguta impreuna cu alesul ei – cu incredere in noi si in iubirea noastra. Lasam balastul la o parte, anulam orice efect nefast din experientele traite de noi sau de altii. Si ne lansam iubirea-n legamant, imbracati in speranta alb-albastra a fericirii prelungi. Acum, sincer, ce poate fi mai nobil si mai grozav?…

Casa de piatra dragilor si sa va iubiti frumos si sanatos! 🙂

Din rosele iubirii

Ce inseamna sa iubesti?

Inseamna sa-ti simti inima intr-o stare continua de prezenta si sa ai incredere in ea. Ca atunci cand esti copil si-ti iubesti parintii fara sa te intrebi de ce. Stii ca langa ei iti este bine pur si simplu. Cand ti-e foame, mananci, cand ti-e sete ai paharul cu apa de la ei, cand ai febra…la 42 de grade fierbeam odata intr-o iarna din copilarie, si nu stiam decat ca ard. Vroiam sa ma tavalesc in zapada sclipitoare din intunericul de-afara, sau macar sa-mi deschida fereastra ca sa navaleasca gerul peste mine. Mama m-a infasurat in schimb, in cearsafuri umede si reci si mi-a fost bine…

Cand inima ta mai creste o inima sau se impleteste cu o alta nu poti simti altceva mai mult decat iubire. O stare de plenitudine prin care furtuna vietii iti adie pe obraz. Un catarg pentru sine din mantia lui d-zeu. Fiinta umana e o fiinta divina. Nu degeaba o repeta intr-una duhovnicii si ne indeamna s-o traim…

A nu-i face rau celui de langa tine e deja un act de iubire. Poate ca iubirea nu presupune neaparat sa imparti celorlalti binele euforic, dar cu siguranta inseamna sa nu le zdrobesti teasta. Ti-e bine daca nu lovesti nici macar cu simple cuvinte sau taceri, atunci cand rezonante subtile naucesc arena de manifestare.  Pentru ca lumea se apara in mod firesc de dureri si lacrimi si atragand reactiile ei alergice sau de razbunare, tot in dizarmonia ta se cheama ca intri…

Sa iubesti inseamna sa ajungi sa-ti fie dor de-o inima langa care poti sa-ti clocotesti sangele din interior spre exterior si invers, fara a o pierde insa pe-a ta. Un dor sanatos. Inseamna o stare de bine pe care o oferi si o primesti, poate nu in acelasi timp, dar in aceeasi masura. O prezenta dintotdeauna si mereu noua in inima ta, cu care cresti, infloresti, nazuiesti… si te mantuiesti…

Doi pasi mai mult

Pe facebookul cel de toate zilele – locul de unde vine singuratatea si pleaca – am citit un articol care mi-a amintit de lupta cu tine insuti. De framantarea interioara care desi continua, grea si sfasietoare, iti ofera totusi sensul vietii. Asta facem toata viata, ne luptam cu neajunsurile noastre. Si cum fiecare e unic si original, si zbaterile-s pe masura…

Cine nu are dependente? Creierul omului este in asa fel construit si programat incat formeaza lesne automatisme. E suficient sa-i placa ceva o data, de doua ori, ca a treia oara ti-a si invatat drumul hedonismului. Iti arunca directivele in organism, constiincios si olimpic, fara sa mai poti rasturna situatia decat atunci cand se-ntroneaza necuratul. Fumezi pana te ustura gatul sau te ard bronhiile – nu chiar pana la cancer pulmonar, nu – te hidroalcoolizezi pana se varsa mareele negre in ograda ratelor, internavighezi pana se scufunda vasele sangvine in materia cenusie, sexologizezi pana la (porn)sufixul planetar, mananci pana…

Mostenirea genetica iti mai sare-n ajutor la justificarea salivara si intocmirea scuzelor. Si poti astfel sa te culci pe-o ureche, langa lupta de sine, fara sa te mai gandesti la ce spun cercetatorii: ca genele nu se activeaza decat daca intrunesc conditiile lor specifice de exprimare. Daca schimbi mediul, sangele, creierul 🙂 – deci gandurile si actiunile – atunci genele sforaie intru eternitate. Daca in copilarie iti suna des in urechi  Pofta vine mancand –  vei sti in calitate de adult mancat de pofta, cu ce arme sa lupti pentru nimicirea ei. Iar cu doua linguri mai putin, si doi pasi mai mult, te vei putea reevalua pe scara naturala…

E greu sa lupti cu introiectiile din copilarie, fara un plan riguros de actiune sau fara chin si renuntari. Asa cum e dificil de blocat influentele mediului extern. Stiu despre niste englezi stabiliti pe meleagurile noastre carpatine, care dupa atata Inchide geamul ca-i curent! isi pun fularul si vara cu mioarele…

Ma gandesc ca de aceea se si straduieste omul – de la Socrate-ncoace –  sa se cunoasca pe sine si sa se vada corect, ca sa-si biruiasca pornirile atavice si sa…ma doare capul de atatea „sa”-uri pentru control. Da, daca-ti stabilesti o performanta, ca o vrei tu, fizica, sportiva, intelectuala, atunci cand nu mai poti, e necesar sa mai faci doi pasi, depasindu-te si atingand targetul. Dar o dependenta se instaleaza fara s-o vrei, in lipsa controlului si al constientizarii actiunii si pana nu-ti afecteaza sanatatea muscand din tine, n-o poti anihila …

Violete, flori cochete!

De mica mi-au placut florile, chiar daca atunci cand trebuia sa le ud sub privirea mamei – cu elefantelul meu de plastic, ca stropitoarea din tabla ruginea 🙂 – i-o intunecam mai mereu. Fie ca puneam prea multa apa , fie prea putina, fie ca atingeam bobocii, nu prea reuseam sa ma incadrez in standardele ei horticole. Ea le iubea din tot sufletul, inflorea si se ofilea odata cu ele… iar si florile-i raspundeau cu puzderia lor iubitoare de la geamuri sau gradina…Si pe buna dreptate ca ai nevoie de o mana buna pentru flori. Simt si ele energiile din jur, le preiau si nu mai cresc daca vibratiile sunt tumultuoase si turbulente.

Nu stiu cat de benefica le este energia mea, dar stiu ca ma topesc dupa parfumul florilor. Am invidiat dintotdeauna floraresele pentru privilegiul de a-si petrece timpul printre ele si pentru mana lor ocrotitoare. Mana cu care, uneori de la coltul strazii, te imbie sa le sorbi picaturile colorate ale naturii… Cu lacramioare imi umplea si mama palmele pentru slujba duminicala…sau cu liliac… Cateodata, in rochita alba cu fluturasi brodati sangeriu in piept, presaram petale de trandafiri – alaturi de celelalte fetite, dintr-un cosulet minutios pregatit dinainte tot de ea – inconjurand altarul sau biserica la cate-o ceremonie importanta…

Acum e vremea florilor de tei si ador sa citesc invaluita-n miresmele lor din parc… Nu-i inteleg insa pe cei care le fumeaza alaturi tot aerul, concurand cu trabuc la dioxidul de carbon. 🙂 E ca si cum ai fluiera-n biserica. Mi se pare o profanare a naturii, un gest care aproape ca te scoate din specia superioara a regnului animalier. Pentru ce mai exista zona verde, reconfortanta a parcului urban – loc de joaca pentru copii? Daca si aici ne ajunge poluarea din urma, cred ca suntem pierduti. Ce anume invata si mostenesc copiii? Agresivitate, intruziune, gauri in straturile de ozon si-n inteligenta emotionala…

Si parca nici fetele nu mai sunt asa cochete precum florile copilariei mele. Evident ca traim alte vremuri, si ce bine ca le traim! Ca femeile au devenit mai independente si conducatoare, explorandu-si latura masculina si debordand de energie pentru activitati sociale, decizii si proiecte. Ca barbatii s-au sensibilizat intre timp, si purtandu-si nou-nascutii in esarfe-marsupiu, se implica tot mai mult in viata parentala… Dar parca uneori baietii infloresc mai abitir decat cochetele, iar fetele numai ca nu-si aranjeaza testiculele-n pantalonii de pe corso…

Violeto! Esti o baba, esti un crin/Esti parfumul cel mai fin… 😀

Angelină

Undeva, in eterul internetic, se scria despre singuratate ca e mai bună pentru noi, si înseamnă să fii singur fără să te simți însingurat. Sunt doua stari si atitudini diferite. Esti singur pentru ca vrei sa fii asa, te simti bine in pielea ta, in relatie cu tine, esti echilibrat, sigur pe tine, infloritor. Te simti plin pe dinauntru, mustesti de energie si entuziasm pentru a infaptui tot ce-ti trece prin cap. Iti alegi prietenii, decizi activitatile individuale si sociale, ma rog, le negociezi cat de cat in favoarea ta pentru ca stii ce vrei. Stii cum sa reactionezi util si agreabil, stii sa parezi loviturile celorlalti, sa treci peste impedimente, ca sa duci lucrurile la bun sfarsit. Le iei asa cum sunt si la o adica poti sa te ridici de-acolo de unde ajungi uneori sa cazi – asa cum se poate intampla in viata fiecarui om.

Cand esti insingurat insa, este invers. Esti tot singur, dar nu suficient de puternic ca sa-ti doresti lucrul asta si ai nevoie de celalalt ca de aer. Tinzi sa te contopesti cu el, confunzi lucrurile intre tine si ceilalti, intr-o totala nesiguranta si proiectie manipulativa. Ba esti la cheremul celuilalt, raspunzandu-i anticipat chiar, la toate vrerile si asteptarile. Ba impresionezi si te contorsionezi in actiuni distructive, ca sa obtii acceptarea din afara ta, daca inauntrul tau tu nu-ti permiti una. Nu-ti accepti soarta, nu te placi, nu-ti gasesti raspunsuri, nu solutionezi, asteptand mereu imboldul celorlalti sau direct rezolvarea problemelor tale de catre cei mai buni ca tine…

Cred ca toti avem momentele noastre de singuratate si de insingurare, doar ca unii poposim mai multa vreme in cate unul din ele si ducandu-l la extremitatea lui manifesta, dezvoltam psihoze.

E bine sa avem fiecare spatiul sau de singuratate, si poate ca fara momentele de insingurare nici nu-l putem valida… Nu stiu papucii altuia, dar ai mei ma duc grozav de bine – mai ales cand nu ma zoresc la trezire, la mancare sau acareturi in trebaluire 🙂 – ma poarta benefic si aromatizant la plimbare in parc, la citit si meditat sub tei, la pedalat in drumetie, la meloterapie si arta lansata scenic, pe hartie sau culori… La petreceri, deja ma gandesc la nemurirea sufletului insingurat si urez Casa de piatra! Imi doresc ca papucii sa…nu ma stranga in primul rand 🙂 si sa ma duca lin, senin si angelin la locul meu in Univers…

Ganduri insirate…

Sa-ti gestionezi emotiile, gandurile care-ti transmit energii de tot felul in propriul corp, e o chestiune de control si curaj pana la urma.  Ai nevoie sa iesi din starea ta de confort si detasat astfel sa poti duce vibratiile cu pricina la mansarda cerebrala spre identificare si analiza. Si nu e deloc usor sa fii obiectiv si prozaic cu tine. Caci superioritatea ta cenusie le gaseste imediat si automatic justificarea, saltandu-te cu mult aplomb catre tiparele mentale deja cunoscute si practicate.

Gandim cu corpul nostru. Fiecare idee isi poarta ecoul in planul nostru fizic, de la viscerele rose-infiorate pana la pielea-n bat. Stim ca ne pot imbolnavi frustrarile, stresul, problemele nerezolvate, situatiile confuze, interpretarile negative… daca le pastram cu prea mult drag in suflet…ganduri=emotii => sentimente… Asta inseamna ca le recunoastem existenta lor variata si le acceptam ca fancand parte dintr-un intreg al nostru psiho-fizic. Insa fara sa le blocam. Le lasam sa curga dupa natura lor, respirandu-ne astfel viata…

Sunt si emotii constructive ca acelea de dinaintea unui spectacol de balet, spre exemplu. Se spune –  lucru verificat – ca daca gresesti in faza de lucru a spectacolului, la repetitia generala, cu siguranta reusesti la spectacol. Si invers 😀 Pentru ca emotia pregateste sau poate intensifica starea de concentrare asupra a ceea ce urmeaza sa infaptuiesti. Lipsa emotiilor de spectacol presupune rutina, tehnica goala, apatie, lucruri care pot scadea entuziasmul de manifestare pana la cascat si to be or not to be…an artist?

In forma lui optima naturala, corpul stie sa-si echilibreze starile emotionale. Iar dupa o solicitare mai intensa – psihica sau fizica – vine intotdeauna si linistea benefica, revigoranta. De ce sa-i opturezi caile de conexiune zen printr-o judecata impusa, improprie si blocanta? Oaresice reguli stupide si introiectii care nu fac altceva decat sa-i stagneze evolutia… Nebanuite sunt caile Domnului, dar si aducatoare de pace si intelepciune. Simte-ti corpul, asculta-l, ai incredere si lasa-l sa se desfasoare spre armonie!…    

Preaplin

Sunt anumite stari emotionale ce nu pot fi exprimate in cuvinte, oricat ai fi de bun mestesugar in plamadirea lor. Poate ca nu degeaba omul primitiv, inainte de a-si articula comunicarea si a-si scrijeli pestera, a explodat in miscari si sunete gatlejite de bucurie, surpriza, durere, furie…asezand astfel dansul intr-o prima forma artistica…

Nu pot fi exprimate cu adevarat intensitatile extreme ale starilor sufletesti. Ele ne inunda ratiunea si logica, ne blocheaza neocortexul cu care le constientizam si le aranjam in ghirlandele cuvantatoare de limbaj. Tumultul lor ne copleseste fierband in vibratii energetice. Moment in care corpul nostru fizic preia din exces si modeleaza un alt limbaj, pe cel al trupului…

Si simti, acolo in plexul solar, curcubeul inimii, paleta de culori emotionale ce ne lanseaza uneori in cele mai nastrusnice si fabuloase manifestari eliberatoare. Si daca gestica nu cuvanta suficient, macar curg apele de pe noi si zbarnaie-n urechi elicea de elicopter menit sa ne ridice-n slavi rarefiate.

Adrenalina, bat-o vina! – naste-n noi dupa cum fiecare isi pastreaza retatarul de familie, educatie sau cultura… Dar ce poate fi mai frumos decat sa plutesti in sunete magic-melodioase, sa-ti impletesti trupul bilingv arzand fluturii albastri, sa urnesti muntii sarutand seninul ceresc sau, din preaplinul sufletului tau, sa nasti bunatatea lumii?… Poate un cos preaplin cu capsuni parfumate, dulci, zemoase, venit din prospetimea verii… 🙂

Dreaming

By Nikolay Krusser

VIsarea posibilului este asigurare de liniște, realizarea fiind imaginată prin acceptarea limitelor impuse de soartă, cu o consecință imediată: cât mai puține iluzii pierdute! Mi se pare ca nu intotdeauna visele realizabile iti aduc linistea astfel incat sa reprezinte o asigurare. Chiar faptul ca iti accepti limitarile, faptul ca acestea exista, ti-ar putea crea un motiv de neliniste. Omul tinde catre evolutie…

Iluzia nu e numai speranta desarta sau dorinta neindeplinita, e si miraj, inchipuire, magie. E frumusetea creatoare, insasi constructia artistica. Pentru ca unde poti jongla mai abitir cu iluziile sufletului omenesc, daca nu in arta? Si unde iti doresti mai mult sa-ti depasesti limitele naturii proprii decat acolo, in dimensiunea artistica, in spatiul scenic? Sa surprinzi publicul, sa te surprinzi in metamorfoza, depasindu-ti limitele si alegand mereu varianta ta cea mai buna. Nu poti fi linistit, resemnat si/sau multumit cu calitatile de care dispui…

Iluzia este implicit proiectia psihologica din prima faza de iubire. Cine nu s-a indragostit vreodata si n-a proiectat in oglinda celuilalt idealul sau?… Si cine nu si-ar fi dorit un pact faustian la o adica, pentru a resimti vibratiile stupefiante ale inimii, atunci cand groapa comuna a realitatii te va fi declarat inert?

De ce sa-ti doresti cat mai putine iluzii pierdute? Aproape ca mi se pare un pleonasm. 🙂 Iluzia in sine e pierderea ta in fata realitatii dure, nemiloase. Cine-si are constructia interioara de piatra astfel incat sa nu simta realitatea sfasietoare si sa nu-si gaseasca refugiu in propriul creier iluziv? Sa nu se salveze de la nebunie construind scenarii noi? Iluzia devine balsam pentru sufletul zdrentuit inevitabil…

Nu cred ca putem trai fara iluzii, fara oglinda realitatii si asemeni brutarului care nu are cum sa nu se murdareasca de faina si noi ne tesem viata cu ele. Si pentru ca ne-o dorim cat mai frumoasa si nu putem evita picajele, e bine, necesar si important s-avem rezervele noastre de cat mai fabuloase si sanatoase iluzii…