La Bran


Intr-o duminica nu prea insorita de iulie, pasii ne-au purtat in excursie catre Bran. Ne-am gandit initial sa vizitam castelul – pentru a nu stiu cata oara – insa sirul lung de vizitatori ce bateau distantat la poarta lui, ne-a schimbat traiectoria spre Muzeul Etnografic din a sa vecinatate.

Lasand in urma sunetele melodioase venite de la tarabele cu suveniruri – de genul Alunelul, Alunelul, hai la joc!..- am intrat in satucul de munte cu case vechi aduse de prin imprejurimi – Simon, Sohodol, Poarta – șuri sau adăposturi pentru animale, vâltoare sau bazin construit sub cadere de apa, pentru tesaturi, piua hidraulica, gater pentru lemne, atelier de dărăcit lână… – Puteti intra sa vedeti, sunt toate unicate arhitecturale foarte bine conservate… – Asta, cu barnele incrustate, a fost casa unui preot de pe la 1800…

Ghidul, o femeie numai trup si suflet, ne arata tot, povestind si despre litigiul in care este implicat muzeul, cu proprietarii terenului. – Sunt valori etnografice zonale care arata istoria locului si ar fi bine sa ramana aici, pentru prezentare, de ce in alta parte? – nu s-ar mai potrivi, s-ar pierde

Poate ca s-ar pierde, cum ne-am putea pierde si noi ca indivizi si entitati umane, in multime, in globalizare, in tehnologie. E sanatos sa ne pastram radacinile, sa ne asimilam istoria si cultura, sa le sustinem prin toate mijloacele existente. Unul este cartea de muzeu, in care vizitatorii isi pot scrie impresiile si in care am semnat si noi, cu inima putin stransa, dar doldora de speranta… 🙂

– Da, domn’e, uite cum se traia acu’ doua sute de ani, si lumea era mai fericita! (?)… – WTF r u talking about, u crazy? râdea un cap vorbitor, cu un al treilea ochi detector de obstacole pe strada, atunci cand nu se ridica din telefon… N-as spune ca oamenii erau mai fericiti pe timpurile acelea. Aveau cu siguranta alte greutati, razboaie, lipsuri sau boli. As crede insa ca traiau mai aproape de natura lor interioara si de cea iconjuratoare. Spatiul, munca, masurile sociale obligau la alte viziuni de viata si de bun simt…

Ei, hai, ca dintotdeauna au existat civilizatii, cu bune si rele, care s-au nascut, au crescut, si fiecare, dupa apogeul ei, s-a stins. Dupa care a venit o alta, si tot asa… Cu aroma imbietoare de kürtőskalács in nari si rupand deja dintr-unul, de-afara, ma rodea nedumerirea: – Noi suntem la inceputul unei civilizatii sau la sfarsitul ei? 🙂 Sigur ca raspunsul corect il vor stabili urmasii nostri…

Alunelul, Alunelul, hai la joc, / Sa ne fie, sa ne fie cu noroc!…

Publicitate

D-ale Farmecului


In timp ce scriu Farmec… iau o gura de aer si ma trantesc in amintiri adanci, pana in copilaria mea verde de tot. Cand ma cocotam toata ziua in copaci. De fapt, pe gardul din spatele casei, unde mama atarna rufele cateodata, pe niste fire metalice nedete, transversale, ca sa le prinda gerul si sa miroasa frumos…  Acolo mai erau si niste meri nealtoiti, ale caror frunze ma inspirau grozav…

Atunci cand firele erau libere, vara mai ales, ma pendulam de la una la alta, pe sipcile de lemn lat ale gardului, sustinandu-ma de crengile merilor, asa cum vazusem eu la circ. Maimuta cum eram si total irezistibila pentru cei din familia mea, reproduceam toate giumbuslucurile posibile si ramase pe retina, cantandu-le in gura mare poeziile si povestioarele mele preferate…

Pana intr-o zi, cand mama a hotarat sa ma dea la balet. Ca prea eram zvapaiata si de o elasticitate iesita din comunitatea copiilor de-afara, cu care obisnuiam sa ma joc. Ea mi-a decis cariera, impreuna cu sora mea mai mare si nasa mea din Cluj, care ne vizita des  in vremea aceea… inainte sa se stabileasca printre francezi…Tata nu s-a putut opune atator frumuseti convingatoare. Asa ca m-am trezit pe la noua ani, la scoala coregrafica din Cluj…

De cate ori ne vizita nasa mea de incredere, al carei nume il port cu drag, eram scufundata pana la coate in geanta ei verde, de lac, cu ape negre. In aburul ei ametitor, scoteam din ea, iubirile mele cele dintai: sticluta cu parfum, infasurata-n batista dantelata, rujurile, fardurile de pleoape, crema de maini, pe care nasa o purta mereu asupra-i… Dar ce nu gaseam in ea? De la cheile cu zorzoane, pana la arahidele trase-n ciocolata, pe care le rontaiam pana cadeam lata la pat, de-atata pofta …

Imi reveneam si-o luam de la capat cu scotoceala –Las-o, Victorito, sa se joace, ca nu-mi strica nimic! – raspundea ea mamei contrariate de curiozitatea mea. Apoi mangaindu-mi parul, plina de prospetime: – Poftim, draga mea, de inspecteaza si ia ce vrei tu de-aici!… Atunci era lumea mea. Nu mai ramanea nimic din tubul de crema, cu care ma manjeam din cap pana-n picioare, spre hidratare. Iar pe la ochi, ma scaldam ca o zeita tropicala, in toaate prafurile sclipitoare, spre oful bland al mamei…

544-farmec-glicerina-citrica-2Mereu m-au fascinat cosmeticalele, cu toate bunurile aferente, gospodaresti si de infrumusetare. De voie atunci, de nevoie acum… Am fost in al noualea cer cand am vizitat,pe vremea gimnaziului, fabrica de produse romanesti Farmec.Mi-erau dragi, pe multe le stiam de la nasa, si nu numai… Marca prietenoasa isi lasa amprenta magica si printre clujencele din sfera mea artistica. In special profesoara de pian, inalta, blonda, intrand mereu la ore cu partiturile si  Napoca sub brat…Si mai era laptele Doina, cu care obisnuiam sa ne demachiem dupa micile noastre interventii dansante, de pe la Opere sau din spectacolele scolii….531-farmec-apa-micelara-2

Acum, noua gama Farmec ma demachiaza la fel de bine sau poate mai natural, cu apa micelara si servetele umede .Nu stiu daca orhideea sau bambusul cresc pe la noi, prin batatura. Dar stiu ca produsele rezultate sunt in continuare romanesti, fabricate-n Clujul copilariei si adolescentei mele.

Si mai stiu ca exista la acestea, un raport corect calitate-pret. Cand te trezesti dimineata cu ochii borcanati, de la uzul unor servetele demachiante agresiv-razbunatoare, esti mai atenta la ceea ce scrie pe eticheta. Cauti mai degraba, sa folosesti o marca de incredere, pe care unele, prietene consumatoare, au folosit-o deja si ti-o recomanda si tie. Iar Farmec chiar ca-mi este o marca cunoscuta, de traditie… Mai imi ramane doar sa fiu frumoasa pe dinauntru…

Text pentru concursul SuperBlog 2017

 

 

 

De vorba…


Citind la Poteci de dor un sondaj de opinie, mi-a venit asa, un gand fulgurant, sa intreb si eu in eter, cum anume reactioneaza omul atunci cand o da in bara? Cand singur isi face viata grea, gresind mai mult sau mai putin in cunostinta de cauza? Cand i se poate intampla ca din propria-i greseala, sa raneasca tocmai persoana pe care o iubeste cel mai mult dintre pamanteni.

Primul lucru pe care-l face omul, indiferent de pacat, este sa-si ceara iertare. Evident, dupa propriul model de a percepe situatia, in functie de sacul cu experiente si orgoliul pe care-l detine. Daca acesta e cat casa, scuzele pot veni impiedicate, rostogolite pana la spulberare, spre deloc. Daca e minuscul, cu orientare catre Echo a lui Narcis, – aici ar fi fost bun un link cu mitul care sta la baza narcisismului, dar cred ca toti cei care citesc stiu despre ce e vorba 🙂 – mai ramane ca omul sa-si ia biciul pentru autoflagelare.

Cand scuzele sunt acceptate, se naste un val de iubire ce vine la pachet cu vindecarea sufleteasca, spre norocul si binecuvantarea persoanelor implicate, care nu vor dezvolta astfel, dureri latente.

Stim teoretic ca a gresi e omeneste, ca fara erori nu adunam experiente constructive, intru evolutie. Ca nu conteaza de cate ori cazi de la inaltimea valorii dobandite si a confortului fericirii tale. Ci cum te ridici de-acolo, de jos, din umilinta si rusinea neputintei tale, din ciuda sau necazul ca un lucru nu ti-a iesit deloc, la-i facut grosolan, sau total anapoda. Si prin ce te restabilesti – muncesti mai cu sarg, bei mai vartos 🙂 cutreieri lumea sau online-ul dupa caz…

Nu toti, nu de fiecare data, ne gestionam corect si sanatos, insuccesele. Nu am invatat poate, la timpul potrivit, sa punem in practica iertarea fireasca, vizavi de noi si de ceilalti. Avem tot felul de reactii reptiliene, emotii scoase din strafunduri cerebrale, menite sa lege si dezlege sufletele. Si ne trezim coplesiti de vina, frustrari sau angoase, numai buni de recuperat a noastra stima imprastiata-n cele patru zari…

Daca cineva greseste langa mine, n-o sa-i fulger zilele cu balaurii furiei mele, n-o sa-i devin straina si necunoscuta, dar nici n-o sa raman inerta. Chiar daca nu cu un zambet larg de Zana Maseluta, cu o, cat ma duce capul, ironie glumeata, ii aduc putin atentia peste urechi 😀 .

Daca persista-n greseala, atunci poate ca m-as nimeri si eu cu o reactie mai serioasa. Insa si aceea ar fi sageata la schimbarea mea in decorul celuilalt. Caci persistenta in strachini inseamna optiune, nu mai e considerata greseala, o neconcordanta ce striga mai degraba dupa socotelile personale din universul sau karmic, decat dupa mine.

Daca n-as incepe intr-o zi, si sa continui dupa trei, as sti mai departe ce sa mai scriu, de vorba cu mine in lanul de gafe si dureri. Asa ca, mai bine imi ascult sufletul aici si acum terapeutic, cu un strop de fado de bon ton – si-l las sa zboare…

Vincitore


Initial, am vrut sa adaug postului trecut un P.S. cu victoriosii festivalului sanremez, ai cantecului italian. M-am gandit apoi ca nu se cade sa-mi amestec gusturile personale cu cele oficiale, 🙂 asa ca am deschis o pagina separata.

Imi place insa si interpretarea lui Gaudiano, castigatorul concursului de la sectiunea Giovanni, nuove proposte. Tanarul de 29 de ani si-a primit premiul extrem de emotionat, dedicandu-l tatalui sau, plecat de langa el cu doi ani in urma. Interesant cum trairile artistice se pot imbina uneori cu cele reale, iar atunci cand se intampla, un polvere da sparo se poate transforma intr-un praf de stele triumfatoare…

Maneskin, marele vincitore al festivalului muzical, prezinta o piesa rock Zitti e buoni – foarte buna, de altfel – reprezentativa mai degraba pentru vremurile in care traim, decat pentru la canzone italiana. Ca un strigat al oamenilor cuminti si buni spre univers… N-ar fi surprinzatoare delibararea juriului televotist, tinand cont de schimbarile majore ale societatii. Caci in fiecare din noi exista, mai mult sau mai putin, o indignare exploziva privind regulile si drepturile contorsionate ale lui…

– Si afara e soare iar! Se topeste zapada neasteptata cazuta ieri, ca dintr-un congelator dezghetat intr-o bucatarie incinsa. Pamantul continua sa respire… Imi vin in minte cuvintele fotbalistului suedez Zlatan – unul dintre invitatii speciali ai festivalului care tine un discurs la un moment dat – si anume ca esecul nu este opusul succesului, ci o parte din succes. O componenta gresita, care imbinata cu implicarea, dedicarea, concentrarea, perseverenta, devine stimulativa si benefica. Asemeni starii de repaos pentru alergator… A nu face nimic este cel mai mare esec posibil.

– Si totusi P.S. – Willie Peyote – unul dintre preferatii mei – a luat Premiul Criticii Mia Martini, cu piesa Mai dire mai. Am motive sa zambesc, sufletu-mi cantand de bucurie 😀

Dieci in musica


Acum trei zile am descoperit aceasta piesa muzicala cantata de Annalisa, in cadrul Festivalului de muzica italiana de la Sanremo. O ascult intr-una. N-as putea spune c-am urmarit toti concurentii, de la toate categoriile, si cu siguranta mai sunt si alte cantece reusite. Insa, pentru mine, Dieci este marele premiu. Cu specific italienesc, orchestratie, text, felul in care trece rampa si emotiile pe care le trezeste in inima.

Daca ar fi sa iubesc internetul, ar fi pentru aceasta posibilitate, de a vedea in direct un concurs, gasind oricand, ca dintr-o imensa enciclopedie, cate o bucatica favorita din el.

Mi s-a mai parut interesanta Mai dire mai, canzone interpretata de Willie Peyote, invocand pamfletar viitorul Italiei, cu un text completat excelent de muzica.

In aceasta seara este Classifica Finale 🙂 Desi sunt foarte curioasa, eu mi-am facut deja lista de aprecieri si o ascult cu placere.

Dilemmas


La Jurnalul iubirii am gasit o leapsa a dilemelor, in ale carei intrebari ma regasesc si eu intr-o oarecare masura. Macar cat sa-mi justific scrisul cel arar si impiedicat 😀 Prin urmare:

  • Scriu zilnic sau doar cand am ceva de spus? Evident ca scriu cand am ceva de spus. Si dupa cum s-ar putea vedea, nu prea am mare lucru. 😀 Decat variatiuni pe aceleasi (una sau doua) teme, ce-mi strabat cocoasa gandurilor si poposesc pe blog, ca trenurile-n gara. Unele au intarziere de ciorna mult prea mare ca sa mai vada lumina tastaturii. Astfel ca, atunci cand sterg praful de prin casa, se autosesiseaza si ele, variatiunile, si dispar.
  • Scriu pentru suflet sau pentru cititori? Am cititori pe care-i pretuiesc foarte tare si carora le sunt profund recunoscatoare ca ma viziteaza. Am si un motto care indeamna sa scrii pentru suflet si sa recitesti cu sufletul celorlalti. E firesc ca cine se aseamana in procesari de idei, se aduna. Am participat o data la un concurs de advertising – mi s-a parut mai mult un exercitiu de scris pe teme date, decat publicitate autentica. Cam ca unele reclamele tv, care arunca cu nuci prin peretii ecranelor, de bine ce se potrivesc cu produsul reclamat 😀
  • Primesc aprecieri pentru reciprocitate sau chiar scriu bine? Primesc aprecieri, acele like-uri de validare, fara de care textul de pe blog ar fi mai singur si mai trist. Primesc si comentarii de rezonanta pentru care sunt foarte fericita. Insa nu ma gandesc ca scriu bine. Pentru asta ar trebui sa citesc muult, iar eu sunt in razboi cu ochelarii, care se ascund mereu caci nu-i gasesc niciodata… Noroc ca pe strada, sau ma rog, in public, telefonul are setari pentru caractere uriase de scris, care-i depasesc ecranul cu tot cu distantarea sociala – astfel ca pana si vecinul de carosabil poate sa-mi citeasca in ajutor, piesa muzicala din play list sau mesajul amoros declarativ al Bancii. 😀
  • Diversitate sau nișă? Imi place sa ma diversific, dar nu ma plictisesc sa scriu mereu aceleasi lucruri, despre cat de frumos si benefic este dansul, baletul, arta in general, ca forma de manifestare psiho-fizica, sociala si creativa a omului, ca schimb energetic… 😀 … Am inceput blogul gandindu-ma la pasii de dans, insa ma bucur de orice extrapolare ce-mi ridica sufletul, lipindu-l de blog ca pe o amprenta digitala.
  • Sunt cu adevărat Blogger dacă nu mă duc la conferințele de Social Media? Bineinteles ca un Blogger adevarat participa la toate conferintele Media. Daca as fi unul, cu siguranta as participa si eu. Niciodata nu stii tot, mai ales in domeniul tehnologiei – unde eu si curca-n lemne facem un tandem de marca. 😀 Dezvoltarea personala e o atributie fireasca in orice profesie. Nu ai cum sa stai pe loc! Nu exista-asa ceva! 😀

Exista fun, scris din placere, pentru amuzament, socializare, si chiar psihoterapie. Exista ca o necesitate sau ca un instrument de lucru. Si indiferent de ceea ce poate deveni la un moment dat, scrisul pe blog este o descarcare de energie mentala si o bucurie care uneste oamenii, generand introspectie, facandu-i mai buni… Sau cel putin, asa mi-ar placea sa fie 🙂

S-avem spor!

De-a culorile


Ce poate fi mai frumos decât trilul unei păsări, ca pată vie de culoare pe-o crenguța însorită? Cum sa nu te surprinda rezonanța sunetelor venite de la o ființă atât de mică? Splendoarea naturii! Usa sufletului ti se deschide larg, iar emotiile incep sa zboare in toate directiile, pregatind cantul iubirii.

Aripi de primavara se inalta in vazduhul peticit ici, colo, cu nori albi, impletindu-se cu ei mirific, intr-un imens dans al ingerilor. Ca si cum intreg spatiul ar centrifuga bucuria vietii, picurand-o in extaz, pe orice retina atintita asupra sa. Ai putea sa…

Oamenii nu innebunesc, pentru ca cred in ingeri.

Priveste cu atentie in inima ta si bucura-te de iubirea pe care o gasesti acolo! Straduieste-te sa-l intelegi pe cel ce nu si-a descoperit-o inca pe-a lui. Isi are propriul ritm de respirat vremea.

Potriveste-ti asteptarile cu propriile vibratii, asaza-le pe acelasi strat de sinceritate! Si, asemeni pasarilor, vei fi liber sa atingi inaltul, traind fiecare zbor ca pe un miracol al naturii…

Cand iubesti, priveste senin in oglinda si fa-o sa straluceasca! Iubeste cu adevarat, cu rabdare si bun simt, si iubirea va avea grija de tine!

P.S. Just live and be well, good people, be yourselves! 😀

Albul miscarii


Demult, intr-o sala de balet, cu parchet pe jos, cu intr-un colt o gramajoara de sacaz pentru pudrat papuceii flexibili, un Ghiocel, proaspat iesit la scena, poza sublim… Mirosul de lemn si praf de sacaz inca-i mai staruie in aer…

Azi, trei Lebede, ce iubesc baletul, in alta sala de balet, moderna, cu toate accesoriile si confortul studiului de balet, viseaza la o manifestare scenica autentica… Cine ar putea sa le taie aripile?

Afara, cerul inghetat plange fulgii albi peste tufa de ghiocei din gradina, care asteapta cuminte, sa-si imbratiseze din nou soarele. Ioana, mica balerina alege sa adune cativa pentru doamna ei…

Ii iubesc din tot sufletul! Par fragili, dar sunt rezistenti la frig. Si au asa, un parfum suav!

…Cand privim in sufletele noastre, suntem puternici! Bucuria descoperita in interior, entuziasmul si fermitatea care ne poarta pasii, zdrobesc orice fel de lanturi. Pentru ca toate vin de sus, din spatiul atotcuprinzator al iubirii,… ce ne curge viata.

Maine va fi bine? Da, desigur! Ne vom pastra buni si curati.

–––––––––––

File de Jurnal


Ieri, 27 ianuarie (1756) …

Bucura-te, Suflete, ca s-a nascut Mozart! Astfel muzica lui te poate umple de extaz, ori de cate ori esti gol si parjolit.

Azi, 28 Ianuarie…

Nu uita, Suflete, ca atunci cand trupul striga ororile inconjuratoare, tu esti stropul lui D-zeu venit pe lume, unica posibilitate de liant cu Adevarul atotcuprinzator.

Maine, 29 ianuarie 2021…

Nu te pierde, Suflete, in haosul vremii, printre G-uri si automobile, caci numai tu pastrezi viata si lumina pe treptele transformarii umanoide …


Traieste curat, ca si cum fiecare zi ar fi o sarbatoare! Da-i sufletului calitate, din toate bunele si relele traite! Hraneste-l cu iubire si bunatate! Iar el va sti cum sa-ti aduca fericirea de care ai nevoie.

Gand de seara


…Fiecare picatura de ploaie imbratiseaza la caderea din cer, cate un fir de praf, care ii este obstacol in cale. Ca o conditionare pentru ploaie, caci fara aceste piedici, apa nu se poate acumula, iar stropii nu se mai incadreaza-n circuitul naturii.

Asemeni apei as vrea sa pot imbratisa si eu fiecare particula de plumb din suflet, plouand afara durerea in flori liliachii. Buchete imense de iubire as urca in vazduh si le-as presara peste lume.

As aduna rugaciuni arzatoare pentru toate frumusetile sonore, vii, de culori pictate si de dans, care-au inghetat nefiresc, sub noua mantie a umanitatii…

Privesc pe fereastra si fulgi minusculi, lucitori invaluie zarea intunecata. Un falfait de aripa alba imi ridica colturile buzelor spre un zambet de speranta… Maine va fi bine…

~We Stand ~

Si pe langa titlu, as mai modifica ceva la variatia chopiniana, fundalul, in albastru-neon spre final. 🙂