La Bran


Intr-o duminica nu prea insorita de iulie, pasii ne-au purtat in excursie catre Bran. Ne-am gandit initial sa vizitam castelul – pentru a nu stiu cata oara – insa sirul lung de vizitatori ce bateau distantat la poarta lui, ne-a schimbat traiectoria spre Muzeul Etnografic din a sa vecinatate.

Lasand in urma sunetele melodioase venite de la tarabele cu suveniruri – de genul Alunelul, Alunelul, hai la joc!..- am intrat in satucul de munte cu case vechi aduse de prin imprejurimi – Simon, Sohodol, Poarta – șuri sau adăposturi pentru animale, vâltoare sau bazin construit sub cadere de apa, pentru tesaturi, piua hidraulica, gater pentru lemne, atelier de dărăcit lână… – Puteti intra sa vedeti, sunt toate unicate arhitecturale foarte bine conservate… – Asta, cu barnele incrustate, a fost casa unui preot de pe la 1800…

Ghidul, o femeie numai trup si suflet, ne arata tot, povestind si despre litigiul in care este implicat muzeul, cu proprietarii terenului. – Sunt valori etnografice zonale care arata istoria locului si ar fi bine sa ramana aici, pentru prezentare, de ce in alta parte? – nu s-ar mai potrivi, s-ar pierde

Poate ca s-ar pierde, cum ne-am putea pierde si noi ca indivizi si entitati umane, in multime, in globalizare, in tehnologie. E sanatos sa ne pastram radacinile, sa ne asimilam istoria si cultura, sa le sustinem prin toate mijloacele existente. Unul este cartea de muzeu, in care vizitatorii isi pot scrie impresiile si in care am semnat si noi, cu inima putin stransa, dar doldora de speranta… 🙂

– Da, domn’e, uite cum se traia acu’ doua sute de ani, si lumea era mai fericita! (?)… – WTF r u talking about, u crazy? râdea un cap vorbitor, cu un al treilea ochi detector de obstacole pe strada, atunci cand nu se ridica din telefon… N-as spune ca oamenii erau mai fericiti pe timpurile acelea. Aveau cu siguranta alte greutati, razboaie, lipsuri sau boli. As crede insa ca traiau mai aproape de natura lor interioara si de cea iconjuratoare. Spatiul, munca, masurile sociale obligau la alte viziuni de viata si de bun simt…

Ei, hai, ca dintotdeauna au existat civilizatii, cu bune si rele, care s-au nascut, au crescut, si fiecare, dupa apogeul ei, s-a stins. Dupa care a venit o alta, si tot asa… Cu aroma imbietoare de kürtőskalács in nari si rupand deja dintr-unul, de-afara, ma rodea nedumerirea: – Noi suntem la inceputul unei civilizatii sau la sfarsitul ei? 🙂 Sigur ca raspunsul corect il vor stabili urmasii nostri…

Alunelul, Alunelul, hai la joc, / Sa ne fie, sa ne fie cu noroc!…

D-ale Farmecului


In timp ce scriu Farmec… iau o gura de aer si ma trantesc in amintiri adanci, pana in copilaria mea verde de tot. Cand ma cocotam toata ziua in copaci. De fapt, pe gardul din spatele casei, unde mama atarna rufele cateodata, pe niste fire metalice nedete, transversale, ca sa le prinda gerul si sa miroasa frumos…  Acolo mai erau si niste meri nealtoiti, ale caror frunze ma inspirau grozav…

Atunci cand firele erau libere, vara mai ales, ma pendulam de la una la alta, pe sipcile de lemn lat ale gardului, sustinandu-ma de crengile merilor, asa cum vazusem eu la circ. Maimuta cum eram si total irezistibila pentru cei din familia mea, reproduceam toate giumbuslucurile posibile si ramase pe retina, cantandu-le in gura mare poeziile si povestioarele mele preferate…

Pana intr-o zi, cand mama a hotarat sa ma dea la balet. Ca prea eram zvapaiata si de o elasticitate iesita din comunitatea copiilor de-afara, cu care obisnuiam sa ma joc. Ea mi-a decis cariera, impreuna cu sora mea mai mare si nasa mea din Cluj, care ne vizita des  in vremea aceea… inainte sa se stabileasca printre francezi…Tata nu s-a putut opune atator frumuseti convingatoare. Asa ca m-am trezit pe la noua ani, la scoala coregrafica din Cluj…

De cate ori ne vizita nasa mea de incredere, al carei nume il port cu drag, eram scufundata pana la coate in geanta ei verde, de lac, cu ape negre. In aburul ei ametitor, scoteam din ea, iubirile mele cele dintai: sticluta cu parfum, infasurata-n batista dantelata, rujurile, fardurile de pleoape, crema de maini, pe care nasa o purta mereu asupra-i… Dar ce nu gaseam in ea? De la cheile cu zorzoane, pana la arahidele trase-n ciocolata, pe care le rontaiam pana cadeam lata la pat, de-atata pofta …

Imi reveneam si-o luam de la capat cu scotoceala –Las-o, Victorito, sa se joace, ca nu-mi strica nimic! – raspundea ea mamei contrariate de curiozitatea mea. Apoi mangaindu-mi parul, plina de prospetime: – Poftim, draga mea, de inspecteaza si ia ce vrei tu de-aici!… Atunci era lumea mea. Nu mai ramanea nimic din tubul de crema, cu care ma manjeam din cap pana-n picioare, spre hidratare. Iar pe la ochi, ma scaldam ca o zeita tropicala, in toaate prafurile sclipitoare, spre oful bland al mamei…

544-farmec-glicerina-citrica-2Mereu m-au fascinat cosmeticalele, cu toate bunurile aferente, gospodaresti si de infrumusetare. De voie atunci, de nevoie acum… Am fost in al noualea cer cand am vizitat,pe vremea gimnaziului, fabrica de produse romanesti Farmec.Mi-erau dragi, pe multe le stiam de la nasa, si nu numai… Marca prietenoasa isi lasa amprenta magica si printre clujencele din sfera mea artistica. In special profesoara de pian, inalta, blonda, intrand mereu la ore cu partiturile si  Napoca sub brat…Si mai era laptele Doina, cu care obisnuiam sa ne demachiem dupa micile noastre interventii dansante, de pe la Opere sau din spectacolele scolii….531-farmec-apa-micelara-2

Acum, noua gama Farmec ma demachiaza la fel de bine sau poate mai natural, cu apa micelara si servetele umede .Nu stiu daca orhideea sau bambusul cresc pe la noi, prin batatura. Dar stiu ca produsele rezultate sunt in continuare romanesti, fabricate-n Clujul copilariei si adolescentei mele.

Si mai stiu ca exista la acestea, un raport corect calitate-pret. Cand te trezesti dimineata cu ochii borcanati, de la uzul unor servetele demachiante agresiv-razbunatoare, esti mai atenta la ceea ce scrie pe eticheta. Cauti mai degraba, sa folosesti o marca de incredere, pe care unele, prietene consumatoare, au folosit-o deja si ti-o recomanda si tie. Iar Farmec chiar ca-mi este o marca cunoscuta, de traditie… Mai imi ramane doar sa fiu frumoasa pe dinauntru…

Text pentru concursul SuperBlog 2017

 

 

 

Inaltimi


Intotdeauna m-au impresionat inaltimile muntilor si viata austera din perimetrul lor. Acolo unde te gandesti ca nu calca picior de om, si totusi calca… Unde te gandesti ca nu exista viata, si totusi exista. Frumuseti rare care te fixeaza lent in acea contemplare vie, intretinuta de spiritul calator …

Respectul – una dintre cele mai inalte expresii ale iubirii

Am gasit o ciorna salvata mai demult, cu aceste filmulete. Ma gandeam si atunci, la cat de multe ar avea omul de invatat, in materie de supravietuire, de la simplele vietuitoare ale pamantului. Si la cat de mult se poate indeparta el, uneori, de natura…

Caci si noi, pana la urma, suntem niste simple vietuitoare. Care insa, nu stim cum sa ne integram tot timpul corect in mediul inconjurator. Nu putem sa acceptam natura asa cum este ea, cu toate vicisitudinile ei – care noua, infimelor entitati, ni se par dezastre, dar pentru pamantul luat ca intreg, inseamna echilibru si reglari pure de forme si energii. Nu stim sa ne bucuram de ea intr-un mod sanatos, ajungand s-o distrugem in numele confortului si controlului nostru…

.

There is no time to be afraid. Enjoy the Life!

Suntem spoilt people, obisnuiti de consumerism sa luam totul de-a gata, mai mult decat ne trebuie, inutil, transformand toxic materia din jurul nostru, lasand urme mult prea mari si la propriu si la figurat.

E adevarat ca totul porneste de la educatie, de la orientarea de baza in structurile sociale, din famile. Insa cum de ajunge omul sa se formeze pe criterii atat de separate de natura sa? Ca doar nimeni nu-si doreste un viitor intunecat pentru sine si pentru copiii sai, ci incearca sa creeze unul cat mai bun, si conditii cat mai eficiente de viata…

Poate din prea multa teama ce pateaza dragostea pentru sine, pentru celalalt si pentru propriul copil? Poate din curajul nu tocmai bine inteles si bine exersat?… Oare ce-ar putea raspunde Mother Goat, daca ar putea vorbi pe intelesul nostru?… 🙂

Viata este un spectacol pe care natura il regizeaza sublim. E bine putem sa avem incredere in regizor!

Dansul vietii in G major


Acum cativa ani, cand mi-am deschis blogul, ma gandeam sa scriu despre dans si frumusetea baletului, si despre tot ceea ce se leaga de aceasta arta. Evident, ma includeam si pe mine 😀 cu referire la cadrul artistic, se intelege, nu la frumusete. Cu timpul insa, pe langa faptul ca nu m-am tinut de scris – trec la colt, pe coji de nuca! 😀 – nici dansul n-a mai fost un subiect forte, in aceasta minunata nisa a blogosferei. Caci ideea era – si este in continuare – sa scrii cu sufletul si sa recitesti cu sufletul celorlalti.

Asa ca titlul blogului – oricum destul de vag si ciudatel – a devenit mai putin semnificativ, si l-am schimbat in G.Dansul vietii. Metafora care mi s-a parut mult mai reprezentativa pentru uploadarile mele pestrite, incluzandu-se si pauzele lungi de scris.

Am verificat pe internet mai multe variante de titlu – ca nu cumva sa xeroxez pe cineva 😀 – si astfel, am dat peste pictura lui Edvard Munch,The Dance of Life, de prin 1899-1900. M-a impresionat viziunea pictorului norvegian, pionier al artei moderne si precursor al expresionismului european, dupa cum zisa Wikipedia. Artist care si-a plasticizat experientele de viata, dorintele si dezamagirile intr-un, atat de frumos si expresiv, balet al nalucilor. Si cat se poate de universal valabil.

In viata fiecarui barbat ar putea exista o femeie care sa-i starneasca simturile pana in strafundurile sale sangerii , o alta, casta, companioana, rozaceu echilibranta, si bineinteles, o alta, trecuta, innoptata si resemnata. 😀 Oamenii isi danseaza mereu viata, intre amintiri si nazuinte. Cand usor si drept, cand adanc apasat pe bataturile inevitabile. Important e ca muzica pe care-si poarta pasii in dans, sa cante in acel registru senin si maret, care face ca efortul sa-si merite toate lacrimile. Ca Sol/G Major de exemplu.

Fie ca titlul G.Dansul vietii sa aduca mai multa inspiratie, oferind cu folos, ganduri bune si idei cat mai interesante! As fi curioasa 😀 …

Montaniarda


Am fost pe munte. Pentru prima data, la 1844m altitudine. O experienta plenara si impresionanta!

Daca frunzaresti internetul, observi ca se scriu multe despre drumetii si dragostea pentru munte, de la simple marsaluiri pe poteci impadurite, pana la escaladarea crestelor sculptate de bataia vanturilor. Fiecare-si deapana amintirile si emotiile, asa cum isi gasesc ele loc in sufletele lor de temerari montaniarzi.

Insa fiecare experienta e unica, asa cum suntem si noi. Iar muntele ofera de fiecare data alt spectacol, asa cum obisnuiesc sa spuna strainicii lui. Slujitori care, cu sfintenie, il apara si-l lauda necontenit.

Si pe buna dreptate! Nu poti intra oricum in regatul sau. Pe langa imbracamintea speciala si conditia fizica, ai nevoie si de o anumita stare de spirit, cu maniere potrivite. Ca sa poti simti cu adevarat darurile naturii, aerul, frumusetea, susurul paraiaselor, soaptele padurii… Cum ai putea sa fumezi, cum sa strigi, sa conversezi continuu despre complexul mundan? Cum sa lasi urme grosiere in inima muntelui, fara sa ai senzatia ca ai comis un sacrilegiu?…

Astfel ca, imi iubesc la nebunie bocancii. Ma poarta singuri peste bolovani, ape si noroaie. Imi sustin asiduu gleznele, victimele pasilor mei nătăfleţi si nerabdatori. Ma tin departe de pocinoage, si viteza melcului turbat 😀 , de surprize neplacute si talpi explodate sub presiunea sangelui involburat, de la atata suiș  si coborâș.

Imi iubesc bețele de trekking, care m-au zburat, săltat, frânat, sprijinit, pe tot parcursul celor 23km de drum. E adevarat ca mi-au crescut niste muschi cotieri, 😀 observati dimineata, pe racoarea de-a doua zi. Dar sunt impacata cu ideea de human body modeling, tinand cont de scopul salutar si imensa utililtate a betelor in atingerea lui. Cu ajutorul clapetelor din constructie, am potrivit usor betele dupa inaltimea si directia de panta, iar impreuna cu manusile alpestre, cu gaurele, m-am cocotat pe creasta, mai ceva ca o capra neagra.

Ador armura Gore-tex – plamadita din simandicoasa politetrafluoretilena 😀 – material impermeabil si respirabil in acelasi timp, care m-a infasurat si mi-a facut Vantul prieten. Caci sus, pe creste, stihiile naturii nu-ti dau binețe. Te săruta in toate directiile, incat abia daca poti sa-ti aduni bucatile de suflet imprastiate peste tot, de catre magnifica panorama. Fara contributia Gore 😀 cu siguranta, toata atentia mea s-ar fi disipat in tremur si cutremur…

Frumusetea inaltimilor te cucereste treptat, de jos, de la poalele muntelui, exact ca in viata, dupa niscaiva chinuri si efort. Ajungi la anumite bariere de confort psiho-fizic, caci mersul pe carari de munte e mai putin comod decat cel de pe trotuar. Insa, daca le depasesti continuand drumul, ti se dezvaluie o splendoare care-ti taie respiratia si pentru care merita sa te straduiesti…

P.S. As fi scos pozele din ghiveci 😀 ca sa le oranduiesc cumva, insa – ca pentru orice alta activitate, inclusiv drumeteala– e nevoie de o mana de profesionist.

Be…


Ploua… Stropi marunti pe obraz…Pasi fosnitori peste frunze vechi, noroaie destelenite… Ganduri pastelate deasupra norilor…Dureri scurse din iubire… Iubiri stoarse de durere… Petale aplecate, in asteptarea culorilor… Degetele zambitoare pe sub pelerine imbulinate… Respiratii recunoscatoare pentru viata… Voce inegalabila, gingasie coborata din Inalt… Intrebare sfioasa: unde este Ben?

Just be you, be yourself, be beautiful! Just Be…!

Avem timp…


E timp pentru toate…

E timp pentru cautarile fara raspuns, dezamagirile repetate, inimile frante… Ca sa se faca timp pentru raspunsurile vindecatoare, bucuriile autentice si inimile intregite de iubire.

E timp pentru sufletul necopt, amagit de iluzia orgoliului insetat de putere… Ca sa se faca timp pentru sufletul cunoscator, care stie ca puterea e in tremurul emotiei simtitoare.

E timp pentru mintea mereu neincapatoare intelepciunii sufletului… Ca sa se faca timp pentru mintea sprijinitoare cugetului impacat cu simtirea.

E timp pentru trecatorii care ne calca pragul sufletului fara sa stie unde au nimerit…Ca sa se faca timp pentru cei care ne fac loc in sufletul lor ca sa fie siguri ca ramanem.

E timp pentru toate… ~ Ana Maria Ducuta ~

De vorba…


Citind la Poteci de dor un sondaj de opinie, mi-a venit asa, un gand fulgurant, sa intreb si eu in eter, cum anume reactioneaza omul atunci cand o da in bara? Cand singur isi face viata grea, gresind mai mult sau mai putin in cunostinta de cauza? Cand i se poate intampla ca din propria-i greseala, sa raneasca tocmai persoana pe care o iubeste cel mai mult dintre pamanteni.

Primul lucru pe care-l face omul, indiferent de pacat, este sa-si ceara iertare. Evident, dupa propriul model de a percepe situatia, in functie de sacul cu experiente si orgoliul pe care-l detine. Daca acesta e cat casa, scuzele pot veni impiedicate, rostogolite pana la spulberare, spre deloc. Daca e minuscul, cu orientare catre Echo a lui Narcis, – aici ar fi fost bun un link cu mitul care sta la baza narcisismului, dar cred ca toti cei care citesc stiu despre ce e vorba 🙂 – mai ramane ca omul sa-si ia biciul pentru autoflagelare.

Cand scuzele sunt acceptate, se naste un val de iubire ce vine la pachet cu vindecarea sufleteasca, spre norocul si binecuvantarea persoanelor implicate, care nu vor dezvolta astfel, dureri latente.

Stim teoretic ca a gresi e omeneste, ca fara erori nu adunam experiente constructive, intru evolutie. Ca nu conteaza de cate ori cazi de la inaltimea valorii dobandite si a confortului fericirii tale. Ci cum te ridici de-acolo, de jos, din umilinta si rusinea neputintei tale, din ciuda sau necazul ca un lucru nu ti-a iesit deloc, la-i facut grosolan, sau total anapoda. Si prin ce te restabilesti – muncesti mai cu sarg, bei mai vartos 🙂 cutreieri lumea sau online-ul dupa caz…

Nu toti, nu de fiecare data, ne gestionam corect si sanatos, insuccesele. Nu am invatat poate, la timpul potrivit, sa punem in practica iertarea fireasca, vizavi de noi si de ceilalti. Avem tot felul de reactii reptiliene, emotii scoase din strafunduri cerebrale, menite sa lege si dezlege sufletele. Si ne trezim coplesiti de vina, frustrari sau angoase, numai buni de recuperat a noastra stima imprastiata-n cele patru zari…

Daca cineva greseste langa mine, n-o sa-i fulger zilele cu balaurii furiei mele, n-o sa-i devin straina si necunoscuta, dar nici n-o sa raman inerta. Chiar daca nu cu un zambet larg de Zana Maseluta, cu o, cat ma duce capul, ironie glumeata, ii aduc putin atentia peste urechi 😀 .

Daca persista-n greseala, atunci poate ca m-as nimeri si eu cu o reactie mai serioasa. Insa si aceea ar fi sageata la schimbarea mea in decorul celuilalt. Caci persistenta in strachini inseamna optiune, nu mai e considerata greseala, o neconcordanta ce striga mai degraba dupa socotelile personale din universul sau karmic, decat dupa mine.

Daca n-as incepe intr-o zi, si sa continui dupa trei, as sti mai departe ce sa mai scriu, de vorba cu mine in lanul de gafe si dureri. Asa ca, mai bine imi ascult sufletul aici si acum terapeutic, cu un strop de fado de bon ton – si-l las sa zboare…

De drumetie


Primavara se lasa asteptata, ca o tanara craiasa ce domneste peste vietuitoarele pamantului. Stratul nins inca in inima orasului se topeste usor, de la o zi, la alta, atat cat sa tina cizmele-n picioare si asfaltul umed.

La munte insa, zapada poposeste ceva mai mult, moale, alba, neatinsa decat de pasii catorva drumeti… Calatori, ce cu entuziasm, aduna neaua pufoasa sub talpile bocancilor, spre frumoasa si nu prea indepartata Saua Tampei… 🙂

Pe Treptele lui Gabony, bocancii isi incep dansul in sincron cu betele de drumetie, deruland precaut urcusul abrupt. Un real tango sustinut cu bucurie si dragoste pentru natura.

In continuare, drumul ingust suprapune automat urmele pasilor de prin zapada, iar aerul tare, adus in plamani cu nesat, invaluie intreaga suflare intr-un tot magic. Oameni, copaci, pasari, plante minuscule care se opun omatului rece, crescandu-si coroana catre lumina datatoare de viata…

Sus, la inaltimea celor 920 de metri parcursi cu lejeritate, se intinde o priveliste minunata. Orasul de la poalele Tampei… la picioarele tale.

Se pare ca doua lucruri taie respiratia, dragostea si splendoarea naturii. Caci sufletul, in adevarata sa dimensiune, tinde mereu catre frumos. Si catre divin…

Acolo sus, si mai sus, poate fi coplesitor. Omul se percepe infim in fata naturii. Si imens in acelasi timp, pentru scanteia divina pe care o contine.

Sa fim la inaltime! 🙂

Vincitore


Initial, am vrut sa adaug postului trecut un P.S. cu victoriosii festivalului sanremez, ai cantecului italian. M-am gandit apoi ca nu se cade sa-mi amestec gusturile personale cu cele oficiale, 🙂 asa ca am deschis o pagina separata.

Imi place insa si interpretarea lui Gaudiano, castigatorul concursului de la sectiunea Giovanni, nuove proposte. Tanarul de 29 de ani si-a primit premiul extrem de emotionat, dedicandu-l tatalui sau, plecat de langa el cu doi ani in urma. Interesant cum trairile artistice se pot imbina uneori cu cele reale, iar atunci cand se intampla, un polvere da sparo se poate transforma intr-un praf de stele triumfatoare…

Maneskin, marele vincitore al festivalului muzical, prezinta o piesa rock Zitti e buoni – foarte buna, de altfel – reprezentativa mai degraba pentru vremurile in care traim, decat pentru la canzone italiana. Ca un strigat al oamenilor cuminti si buni spre univers… N-ar fi surprinzatoare delibararea juriului televotist, tinand cont de schimbarile majore ale societatii. Caci in fiecare din noi exista, mai mult sau mai putin, o indignare exploziva privind regulile si drepturile contorsionate ale lui…

– Si afara e soare iar! Se topeste zapada neasteptata cazuta ieri, ca dintr-un congelator dezghetat intr-o bucatarie incinsa. Pamantul continua sa respire… Imi vin in minte cuvintele fotbalistului suedez Zlatan – unul dintre invitatii speciali ai festivalului care tine un discurs la un moment dat – si anume ca esecul nu este opusul succesului, ci o parte din succes. O componenta gresita, care imbinata cu implicarea, dedicarea, concentrarea, perseverenta, devine stimulativa si benefica. Asemeni starii de repaos pentru alergator… A nu face nimic este cel mai mare esec posibil.

– Si totusi P.S. – Willie Peyote – unul dintre preferatii mei – a luat Premiul Criticii Mia Martini, cu piesa Mai dire mai. Am motive sa zambesc, sufletu-mi cantand de bucurie 😀